Născut la Moscova în urmă cu o sută de ani, fizicianul disident Andrei Saharov (21 mai 1921–14 decembrie 1989) a fost una din cele mai admirabile și influente personalități ale veacului furtunilor ideologice.
A crescut și s-a format într-o epocă marcată de numeroase tragedii, cruzime și teroare. Tot el a trebuit să distileze în timp fenomene dintre cele mai diverse și, în orice caz, complet absurde pentru cel care avea să devină ancoră a mișcării disidente sovietice: elanul revoluționar permanent, fanatismul, propaganda atotcuprinzătoare, marile transformări sociale și psihologice, exodurile în masă de la țară la oraș, foametea, desigur, maliția oamenilor, invidia, teama, ignoranța și, la final, cumplita demoralizare generată de un aparent nesfârșit război, de brutalitate, crimă și violență.
Dar asta n-a fost tot: Andrei Saharov și-a pierdut și câțiva membri ai familiei, executați sau decedați sub interogatoriu în lagărele sovietice. Cu toate acestea, Saharov a fost mai puțin deschis cu privire la consecințele interioare ale unor astfel de experiențe asupra istoriei vieții private. Așa cum a spus-o foarte clar, autobiografia sa rămâne o carte de „amintiri, nu o confesiune”. Desigur, a admis că formându-se în acea atmosferă a trebuit să trăiască reprimat, măcinat de conflicte interne, fiindu-i extrem de dificil să păstreze o atitudine moderată.
Asemeni lui Havel, Saharov a răspuns traumei nu prin refugierea într-o matrice socială nedreaptă, ci prin creativitate. Chiar dacă, să zicem, disidentul ceh n-a reușit să scrie piese de teatru din închisoare, el s-a achitat de impuls prin scrisori către soția sa, pe o seamă de subiecte care ulterior vor ajunge să fie publicate sub forma unei importante opere literare (Scrisori către Olga).
Răspunsul lui Saharov la traumă a fost similar cu al cehului. Atunci când l-au trimis în exil la Gorki (Nijni Novgorod), în 1980, deci cu câțiva ani înainte ca soția sa, disidenta Elena Bonner, să împărtășească aceeași soartă, Andrei Saharov și-a folosit timpul pentru a-și scrie memoriile și lucra la o serie de alte proiecte creative. Reacția KGB-ului a fost să încerce să-i fure manuscrisul, lucru pe care l-a reușit în 1980 și în 1982, când Saharov scrisese deja, de mână, peste 900 de pagini. Replica disidentului a fost de fiecare dată îndârjită, marcată de o productivitate reînnoită. Demonstrând din ce „aliaj” este făcut, disidentul a reușit până la urmă să recompună din memorie principalele fragmente.
Andrei Saharov a fost și un foarte talentat fizician și unul din arhitecții bombei cu hidrogen sovietice. Deși a contribuit din această calitate la prestigiul global al puterii și cercetării din acea țară, formația sa intelectuală (și mai ales cea etică) a datorat foarte puțin marxism-leninismului. Până în 1968, când a publicat în samizdat Reflecțiile despre progres, coexistență și libertate intelectuală, Saharov se transformase deja într-un „socialist democratic” dedicat progresului științific și convergenței dintre popoarele estice și vestice. Poate că a fost uneori naiv când a mizat totul pe capacitatea tehnocratică a elitei științifice de a rezolva probleme globale majore, însă Reflecțiile au fost doar începutul traiectoriei sale intelectuale și politice. Când i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, în 1975, Andrei Saharov era deja un antitotalitar convins și un liberal autodefinit.
Neobositele lui campanii în favoarea victimelor unui regim arbitrar au coexistat într-un mod cu totul impresionant alături de angajamentul științific și întrebările cosmologice. Cei 5 ani petrecuți în exil forțat la Gorki au fost esențiali pentru șlefuirea propriilor gânduri. Întoarcerea la Moscova, în 1986, i-a confirmat rolul de „conștiință” a perestroikăi și l-a stimulat pe Mihail Gorbaciov să meargă dincolo de limitele ortodoxiei leniniste, admițând, în același timp, constrângerile cu care trebuia să opereze ca lider sovietic.
În 1989, la primul Congres al Deputaților Poporului din URSS, Saharov a devenit liderul opoziției democratice și, așa cum scria istoricul Igor Cașu cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a evenimentului, „a exprimat tranșant ideea introducerii sistemului multipartid”. Mai mult, el a scris chiar și o constituție pentru un stat postcomunist.
Saharov și-ar fi putut petrece toată viața scăldându-se în elogiile concetățenilor, însă atunci când a perceput abuzul de putere, a ales să-și folosească prestigiul spre a lupta împotriva lui. A fost tratat cu o incredibilă cruzime, nu doar el, ci și familia și chiar cei câțiva vizitatori ai casei din Moscova. Nu i-a mai fost permis să-și continue munca științifică, iar în timpul exilului a fost prădat (v. povestea manuscriselor), hărțuit și lipsit de îngrijire medicală adecvată. În pofida adversităților, și-a strunit voința, iar cuvintele sale au devenit tot atâtea puncte de întâlnire pentru comunitatea științifică globală.
Spre meritul lui Gorbaciov, cu care a avut o relație complexă, nebunia a încetat după 1986 și i s-a permis să călătorească—inclusiv în străinătate—sau să vorbească liber. Impozanta lui statură s-a datorat nu doar trecutului de fizician, ci și unei anumite excelențe a gândirii în cheie disidentă. Andrei Saharov nu a protestat pur și simplu împotriva sistemului, ci a avut de propus mereu alternative constructive.
Disidentul a fixat un standard al „eroului modern” pe care, chiar dacă nu-l vor atinge vreodată, urmașii săi—mai ales cei ruși—întru apărarea drepturilor omului vor încerca să-l copieze. Asemeni lui Niels Bohr, Albert Einstein sau Leo Szilard, și biografia lui Andrei Saharov a operat la intersecția dintre știință și politică. Dacă ar mai fi trăit azi să-și aniverseze centenarul, Saharov ar fi ținut probabil un alt discurs memorabil despre libertate, deschidere, optimism, viitor. Pentru el, viața a fost deopotrivă extraordinară și tragică, iluminată, în bună măsură, de un principiu călăuzitor de extracție faustică:
„Își merită viaţa, libertatea-acela numai
Ce zilnic şi le cucerește ne-ncetat.”
*Johann Wolfgang Goethe, Faust (în trad. lui Lucian Blaga; ed. Humanitas, 2015)