La Cannes, marele premiu Palme d’Or i-a fost atribuit regizoarei Justine Triet care, cum o remarcă în Italia La Repubblica, franțuzoaică fiind, a atacat, în discursul său de mulțumire, guvernul lui Macron pentru reforma regimului pensiilor care otrăvește viața politică și socială a Franței de mai multe luni încoace.
La rândul său, actrița turcoaică Marve Dizdar și-a dedicat premiul de la Cannes tuturor femeilor persecutate, nu doar în Iran sau Afganistan (unde Amnesty International estimează că ceea ce fac talibanii împotriva femeilor echivalează cu o “crimă împotriva umanității”), dar și în Turcia sa natală.
Și tocmai în Turcia alegerile prezidențiale de duminică i-au adus o nouă victorie lui Recep Tayyip Erdoğan.
Victoria „sultanului” Erdoğan
“Turcia l-a imortalizat pe Erdoğan, titrează El Mundo. “Din nou Erdoğan”, pare a se lamenta Der Standard. “Imbatabil” (Die Welt). “Indétrônable” (Le Temps), “éternel” (Le Soir), el rămâne “marele patron” (Berlingske), dar victoria “celui mai longeviv lider din istoria politică a Turciei” (La Repubblica), la putere de mai multă vreme decât Kemal Atatürk, părintele fondator al republicii, nu este “în niciun fel un real plebiscit”, insistă Il Sole 24 ore. Ales în cel de-al doilea tur cu 52,1 % din voturi față de rivalul său Kemal Kılıçdaroğlu, el se află acum în fruntea "unei țări sfâșiate și profund polarizate”, rezumă BBC.
Cum o constată în Franța Libération, “nici criza economică cu inflația ei, nici reacția oficială dezastruoasă în urma cutremurului de pământ care a făcut mii de victime, ba chiar nici măcar deriva tot mai autoritară a regimului său n-au făcut ca Erdoğan să-și piardă majoritatea” (chiar dacă ea e doar de 52%).
E drept, practic nimeni nu se mai îndoia că Erdoğan va câștiga, în realitate poate chiar fără fraudă, el având avantajul psihologic și dat fiind câștigător în ultima săptămână de către toate sondajele.
Erdoğan — la putere de 20 de ani — e cel care la început era considerat ca fiind un potențial “musulman democrat”, așa cum există “creștin-democrați”. Victoria de duminică ar trebui acum să-l facă mai moderat, ba chiar, în mod paradoxal, liderii europeni ar putea răsufla ușurați, Turcia rămânând pentru încă cinci ani de acum înainte în cadrul modelului cunoscut, de aliat strident dar previzibil. De altfel: Biden, Macron sau Zelenski, mai toți liderii străini importanți l-au felicitat deja pe Erdoğan.
Polonia: tot mai la dreapta
«Polonia: pentru o dreaptă și mai dreaptă» este titlul unei foarte serioase analize publicate în săptămânalul satirico-politic francez Charlie Hebdo: „Alegeri parlamentare vor avea loc în Polonia la sfârșitul acestui an, iar jocul politic devine tot mai complex. Marea favorită rămâne coaliția Dreapta unită, condusă de partidul de guvernământ Lege și Justiție (PiS). Principala forță de opoziție: Platforma Civică, de tendință liberală pro-europeană. Coaliției de stânga i se acordă în sondaje mai puțin de 10%. Tocmai s-a format și o coaliție numită „A treia cale”, iar sondajele îi dau între 12 și 14%. Este o formațiune centristă, amalgamând preocuparea pentru mediu, dorința de descentralizare, sprijinul pentru țărani și o bună doză de conservatorism creștin-democrat.
Dar adevărata noutate este că un spațiu se eliberează în dreapta PiS, adică foarte aproape de extrema dreaptă. Cine beneficiază? Confederația Libertății și Independenței (Konfederacja Wolnosc i Niepodleglosc), 6,81% din voturi în 2019 și acum creditată cu 10 până la 11% în sondaje. Războiul din Ucraina are desigur mult de-a face cu această progresie a dreptei. Războiul a forțat guvernul polonez să-și consolideze atlantismul, să lucreze în comun cu o Uniune Europeană pe care totuși o detestă și să primească 6,5% din refugiați.”
Ce este «batalionul Monaco»
De la invadarea Ucrainei de către Rusia, zeci de familii bogate de ucraineni s-au ascuns în vilele lor din sudul Franței. Plecări ilegale care permit bărbaților în vârstă de luptă să scape de recrutare. «Batalionul Monaco», explică Le Monde, este o poreclă inventată de ziarul din Kiev Ukrainska Pravda și se referă la ucrainenii înstăriți, cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani, altfel zis din grupa de vârstă vizată de legea ucraineană a recrutării, care au fugit împreună cu rudele din țară pentru a locui în sudul Franței, între Nisa și principatul Monaco. O parte mai mică dintre ei a preferat Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Austria sau Italia.
Astăzi, autoritățile franceze vizează cel puțin 84 de persoane suspectate că aparțin „batalionului Monaco”, potrivit unei liste publicate în presa ucraineană. Printre ei, chiar în principatul Monaco, frații Ihor și Grigori Surkis, personalități din lumea fotbalului ucrainean și importatori de alcool și tutun: potrivit cotidianului din Kiev Ukrainska Pravda, ei au închiriat încă de la începutul războiului un apartament (un etaj mai degrabă) în hotelul Monte-Carlo Bay, pentru aproximativ 2 milioane de euro pe an.
La fel, un fost deputat ucrainean, Ievhen Deidei, anunțat decedat în circumstanțe neclare de soția sa, la începutul lunii martie 2022, este încă în viață pe Coasta de Azur. Se pare că el ar fi fugit din țară pe jos, „peste haturi”, trecând apoi prin România.
«Bucate naționale» nu chiar autentice
În sfârșit, într-o cu totul altă cheie, Courrier International, săptămânalul francez care reia în traducere cele mai bune articole recente din presa întregii planete, are în ultimul său număr un întreg dosar despre… cum să-i spunem?… bucătăria uzurpată, felurile de mâncare “naționale” care, în realitate, nu sunt nici vechi și nici specifice vreunei culturi anume, ci doar eterne adaptări reîncălzite ale unor feluri migratoare, regionale sau universale.
Tiramisù și carbonara sunt invenții italiene recente
Courrier reia câteva articole despre care am mai scris aici, în această revistă a presei, de pildă cum mass-media și rețelele sociale din Italia s-au dezlănțuit împotriva unui articol masiv apărut în britanicul Financial Times care, sub semnătura unei mare expert și critic gastronomic italian pe nume Alberto Grandi, demolează tot ce credeam că știm despre bucătăria italiană.
Grandi explică, de exemplu, că panettone, brioșa aceea mare care se mănâncă în timpul sărbătorilor de Crăciun, este o invenție industrială a anilor 1920 și că înainte de asta, termenul desemna „o pâine plată, subțire și tare, umplută cu stafide”. Cât despre faimosul tiramisù, care se regăsește în toate meniurile de deserturi ale restaurantelor italiene, ni se spune că el „a apărut în cărțile de bucate abia în anii 1980”.
Istoricul merge și mai departe, afirmând că „bucătăria italiană este mai mult americană decât din Italia”. El aduce o dovadă în acest sens: „primul restaurant cu pizza ar fi apărut în New York în 1911” și „în 1943, când soldații americani au fost trimiși în Sicilia și au urcat în Peninsula Italică, le-au scris familiilor pentru a-și exprima uimirea: în Italia nu existau pizzerii”, scrie Financial Times. În fine, autorul afirmă că rețeta de paste carbonara a fost inventată la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu ingrediente pe care soldații americani le-ar fi adus în Italia.
Scandal național în Italia
Cum o scrie și în Franța Libération, în Italia, interviul acordat de expertul italian ziarului britanic a stârnit un val de condamnări. Până și vicepremierul și populistul de extremă-dreapta Matteo Salvini a reacționat pe Facebook denunțând „nutriscore-ul, insectele, iar acum și „experții” și ziarele care ne invidiază gusturile și frumusețea”. Guvernul actual de extrema dreaptă, care apără o viziune tradiționalistă a bucătăriei italiene, relansează aici câteva controverse recente, care l-au văzut acuzând Bruxelles-ul că penalizează produsele italiene autentice impunând un nutriscore sau că pune în pericol tradițiile culinare europene prin autorizarea comercializării de făină de insectes.
(Dar bucătăria “tradițională” este de multă vreme sub atac prin mai multe părți. Am mai scris aici despre decăderea inexorabilă a micului dejun britanic post-Brexit (Brexit is breakfast), ba chiar și despre felul în care inflația a dus la erodarea acelei instituții fundamentale a societății britanice care este „the pub”.)
Kürtőskalács și alte mituri culinare
Apoi, hummus este oare libanez sau israelian? Dar falafel vine cumva din Egipt, sau tot din Israel? In Orientul Apropiat conflictele sunt și culinare, așa cum sunt de altfel și în Balcani.
Courrier International mai preia și un articol din foarte seriosul The Economist care la rândul său răstoarnă câteva mituri culinare tenace.
Publicația britanică pleacă de la cazul delicatesei culinare oferite turiștilor străini din Praga, care este trdelnik, echivalentul a ceea ce în România e cunoscut drept kürtőskalács, o prăjitură din Ardeal, venită aparent de la secui.
Acest articol, care nu ocupă decât o pagină, în formatul de tabloid al săptămânalului The Economist, este suficient pentru a zdruncina din temelii câteva din cele mai solide convingeri ale noastre despre ce găsim în bucătărie.
O lungă serie de mituri sunt demolate astfel în articol, inclusiv celebra fondue elvețiană, căzănelul acela de brânză topită care produce un dop în stomac și care n-are nimic tradițional, căci datează doar din perioada interbelică, între cele două războaie mondiale din sec. XX, când confederația helvetă s-a trezit cu un munte de brânză pe care nu-l putea exporta din pricina tensiunilor internaționale cauzate de Germania nazistă. S-a creat atunci acest «fel de mâncare național», deoarece trebuia lichidată toată acea brânză, căci elvețianul pragmatic nu poate să arunce ceva.
Dar mai ales pentru mine, autorul acestei reviste zilnice a presei internaționale, a fost un șoc și o dezamăgire personală să aflu că până recent japonezii nu mâncau somon crud și nu-l puneau în sushi, ba chiar că moda asta le vine din Occident. Revelează astfel The Economist: «În anii 1980, în Norvegia, producția de somon depășea consumul local. Japonia părea o piață țintă evidentă, numai că pentru ei doar tonul (tuna) și “sparidele” (sea bream) erau pești considerați acceptabili pentru sushi și sashimi. In vremea aceea, japonezi erau la fel de dispuși să mănânce somon crud pe cât ar fi italienii să toarne maioneză peste spaghetti. Iată însă cum un blitzkrieg de marketing și niște livrări masive de somon norvegian la preț de discount au făcut să se nască o tradiție nouă de sushi portocalii.»
Dar bucătăriile naționale evoluează. Astfel, săptămânalul The Observer scrie despre ceea ce e numit“invasivorism”: ideea de a transforma în mâncare speciile animale sau vegetale invazive, recente. Așa se face că bucătăria britanică de astăzi e plină de rețete pe bază de troscot japonez (Japanese knotweed), sau… caltaboș de veveriță (squirrel haggis), despre care aflăm că e vorba de o carne “tandră, cu gust de nucă și vânat și care poate lesne înlocui iepurele” (mellow, nutty and a bit gamey, and can be substituted for rabbit).
