Memorialul de la Sighet a împlinit 25 de ani de la întemeiere, ocazie cu care a primit din partea Uniunii Europene Marca patrimoniului european, o importantă distincție pe care n-a mai primit-o nicio instituție din România. Și niciun alt muzeu european dedicat dictaturii și victimelor acesteia. Ana Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan (1935-2016), au fost cei care au făcut posibilă întemeierea Memorialului, cumva contra curentului și piedicilor puse de cei care aveau tot interesul ca evenimentele din perioada dictaturii să fie acoperite de uitare. Între timp, Memorialul a devenit un fenomen atrăgând anual tot mai mulți oameni, în special tineri, care vor să vindece amneziile induse de educație și politicieni. Corespondentul Europei Libere a stat de vorbă cu Ana Blandiana la acest ceas de bilanț, despre memorie, responsabilitate, destin și speranțe.
Radio Europa Liberă: Doamnă Ana Blandiana, s-a scurs un sfert de veac de când ați înființat Memorialul de la Sighet dedicat victimelor comunismului. Cum ați sintetiza această perioadă?
Ana Blandiana: „Nu cred că am fost suficient de optimiști atunci ca să ne imaginăm că, peste 25 de ani, Memorialul va fi instituția internațională care este acum. Sigur, reușita se datorează muncii echipei noastre, însă în mare măsură Memorialul este un miracol în sensul că tot ce ni s-a întâmplat pe parcurs, tipul de istorie pe care am parcurs-o lucrând la Memorial, toate erau argumente să nu reușim. Totuși Memorialul există, este primul din lume, cronologic vorbind, și este apreciat în continuare pe plan internațional, pentru că totdeauna succesele Memorialului au fost mult mai mari pe plan internațional decât față autoritățile românești. La această oră este considerat primul Memorial nu numai cronologic, ci și cel mai important dintre operele memoriei referitoare la perioada comunistă.”
Radio Europa Liberă: În ce măsură ne ajută memoria? Constatăm că în viața de zi cu zi ne izbim de multe dintre apucăturile vremurilor trecute și se pare că lecțiile trecutului nu au fost suficient de bine înțelese de generația contemporană. Deci memoria ar sluji și acestui tip de a conștientiza pericolele care ne pasc din adâncurile trecutului?
Ana Blandiana: „Mi se pare că ea poate să fie o formă de salvare. De pildă, se discută foarte mult despre Centenar, despre faptul că împlinim o sută de ani (fac o paranteză, există chiar acea emblemă România 100, cea în care zerourile devin simbolul infinitului) deci se spune „România 100” de parcă România ar exista doar de o sută de ani. Acum o sută de ani România s-a întregit, exista însă dinainte statul român, exista Regatul României, un stat care reușise într-un timp cu adevărat record, în
Împlinirea a o sută de ani de atunci ar trebui să fie un moment de exorcizare a istoriei noastre....
timpul domniei lui Carol I, să devină un stat modern, un stat democratic. Ei bine, acestui stat, și asta, după părerea mea nu se subliniază de ajuns, acestui stat i s-au alăturat prin vot democratic celelalte provincii românești. Nu România a cucerit Basarabia, Ardealul și Bucovina, ci Basarabia, Bucovina și Ardealul s-au alipit României, într-un elan care îndeplinea un vis latent al românilor din totdeauna. Ei bine, împlinirea a o sută de ani de atunci ar trebui să fie, cred eu, un moment de cutremurare, de exorcizare a istoriei noastre.”
Radio Europa Liberă: Dar se întâmplă așa ceva?
Ana Blandiana: „Nu se întâmplă, evident că nu... Ar fi destul să se sublinieze în permanență cine era prim-ministru în 1918 și cine este prim-ministru astăzi. În 1918 era prim-ministru Ion I.C. Brătianu unul dintre marii oameni politici ai României.”
Radio Europa Liberă: Este uitarea o armă politică?
Ana Blandiana: „Nu, este chiar un moment în care ar trebui să nu mai avem niciun fel de reticență din a spune în ce măsură a decăzut clasa politică românească, ar trebui să profităm de acest moment să comparăm fără încetare tot ce s-a făcut atunci... S-a construit un stat...”
Radio Europa Liberă: N-ar fi cutremurător să facem această comparație? Toată lumea simte că e imposibil de făcut această comparație între politicienii de atunci și cei de azi.
Ana Blandiana: „Este imposibil pentru că diferența este foarte mare, dar nu este imposibil pentru că asta este singura salvasre. Deci singura salvare este să încercăm să vedem ce ni s-a întâmplat și de data asta nu vorbesc numai de comunism, să vedem tot ce s-a întâmplat de am putut ajunge aici și în ce
Trăim un moment de mare derută și decadență în care ar trebui, mai mult ca sigur, să ne întoarcem la niște valori clare ale democrației..
măsură este nevoie să ne întoarcem. Este clar, și cred că e valabil pentru întreaga lume, nu numai pentru România, că trăim un moment de mare derută și decadență în care ar trebui, mai mult ca sigur, să ne întoarcem la niște valori clare ale democrației și ale dăruirii oamenilor politici.
În mod evident nu mai există idealuri nici măcar de partid și cu atât mai puțin idealuri ale țărilor sau ale continentelor. Pentru că, dacă există cu adevărat dramatic pentru mine este faptul că am sentimentul că aparțin unui continent în curs de dispariție, am sentimentul că Europa încetează în tot mai mare măsură să fie ea însăși. În mod clar nu mai este o forță vitală, este suficient să comparăm 1,2 media de nașteri a europenilor cu cea a islamicilor (opt) și cea a Americii latine (aproape zece) ca să ne dăm seama că nu stăm bine. E clar că nu suntem o forță militară, dar în același timp este clar că istoria lumii, în mare măsură, s-a bazat pe istoria culturală a Europei. Ea trebuie să continue să și-o respecte, ceea ce nu face. Pur și simplu își uită definiția culturală și istorică.”
Radio Europa Liberă: Cultura este o formă de memorie. Și atunci ce să facem cu noua generație în ceea ce privește memoria și recăpătarea ei, mai ales a memoriei acestei perioade care a fost crâncenă pentru istoria României?
Ana Blandiana: „Întrebarea pe care mi-o puneți cade în mine într-un moment absolut dramatic. Ieri m-au adus de la Timișoara la Sighet cu mașina doi tineri absolvenți de teologie, doctoranzi chiar, care efectiv nu știau nimic. Adică discuția a pornit întâmplător de la faptul că eu am spus în nu știu ce context „Piața Universității” și unul dintre ei m-a întrebat „În ce oraș?” Și, eu am spus atunci „În București”, dar eu mă refeream la...”
Radio Europa Liberă: La fenomenul Pieței Universității...
Ana Blandiana: „Exact, nu la piață, ci la fenomenul Pieței. „Da? au spus ei. Ce înseamnă fenomenul Pieței Universității?” Și, încet-încet, mi-am dat seama că nu înțelegeau nimic din istoria pe care o trăiau și căreia îi erau victime, în ultimă instanță. Și că, deci, nu avem nimic de așteptat de la ei, ceea ce nu pot să accept. Sigur că pot în replică să vă răspund că există cozile la Memorialul Sighet care sunt formate tot din tineri. Deci, până la urmă soluția este că ei trebuie să învețe cine sunt, de unde vin și ce trebuie să ducă mai departe. Trebuie să învețe că sunt urmașii nu doar ai celor care au făcut 1918 și România Mare, dar și ai celor care i-au băgat pe ei la închisoare și i-au înmormântat la Sighet și trebuie să opteze între cele două memorii. Dar pentru asta trebuie să le înțeleagă...”
Radio Europa Liberă: Deci trebuie cumva să se împace cu trecutul...
Ana Blandiana: „Da, sigur că da, dar trebuie mai întîi să-l înțeleagă, trebuie mai întâi să-l învețe și, prin această învățătură, ar trebui să se opună și tendinței mondiale de la această oră. Mă rog, cel mai dramatic este simbolizată prin Hotărârile de la Bologna care fac ca învățământul să excludă istoria. Istoria este clar marginalizată prin hotărâri ținând de Uniunea Europeană, nu
Trebuie să ne cultivăm memoria, pentru ca să învățăm ce a fost bun ...
mai vorbesc de hotărârile care țin de interesele clasei noastre politice care nu intenționează să se afle ce a făcut. Dar problema gravă este că unora li se pare că mondializarea are nevoie de spălarea creierului pentru a crea o nouă materie primă care să locuiască globul. Ei bine, acea nouă materie primă, o pastă în care să amestece totul și nu aibă niciun miros, nicio culoare... nu este soluția, în mod evident asta este soluția unei decadențe a întregii populații a globului. Părerea mea este că trebuie să ne cultivăm memoria, pentru ca să învățăm ce a fost bun. Cum se spune: „Mă uit în trecut să văd dacă nu greșesc drumul.” Ca într-o oglindă retrovizoare, nu poți conduce mașina dacă nu ai o oglindă retrovizoare.”
Radio Europa Liberă: Vă mulțumim, doamnă Ana Blandiana.
