Scriitorii sunt și niște formidabile seismografe ale vremurilor pe care le trăim – spun asta, cu gândul la romanul lui Andrei Kurkov (n. 1961), Samson și Nadejda, traducere din limba rusă de Diana Iepure, Paralela 45, 2024 –, dar și ale celor care abia urmează să vină – adaug deîndată ce aflu data publicării versiunii originale, 2020. Nominalizat la Booker Prize, pentru meritul de a fi creat „o atmosferă complexă, care merge de la literatura rusă din secolul al XIX-lea și până la actualitatea războiului din Ucraina (deși volumul a fost publicat înainte de invazia lui Putin)”, l-am citit pe Andrei Kurkov, autor ucrainean de limbă rusă, și cu ochi de traducător (adevărat, din franceză), apreciind „schimbarea la față” datorată Dianei Iepure.
„Sunetul unei săbii prăbușite peste capul tatei îl asurzi pe Samson. (...) Mort deja, tata îl îmbrânci cu mâna stângă și, datorită acestui brânci, următoarea lovitură (...) îi reteză urechea dreaptă”, pe care tânărul reuși „s-o prindă ți s-o strângă în pumn”. Asta da, început de roman – mai cu seamă când tocmai această ureche desprinsă de trup continuă să audă totul, fapt de care va profita Samson, atât pentru a scăpa cu zile (când Anton și Fiodor, ostașii roșii încartiruiți la el, îi pun gând rău: „Poate să-i facem felul? N-avem nevoie de el...”), cât și pentru a afla cine stă în spatele unor jafuri comise de ostașii roșii (se fură în special obiecte de argint!), în Kievul anului 1919, ce stă să cadă în mâinile „cruzilor atamani Zelionîi, Struk și alți câțiva” (în cele din urmă, „rebeliunea de la Kurenev fusese înăbușită”, cu prețul a numeroase vieți, căci „cekiștii îmbrăcați în haine civile i-am împușcat pe toți cei care uitaseră să-și dea jos de pe braț banderolele albe. Să fi fost vreo sută de astfel de rebeli, fatalmente uituci, în diferite părți ale orașului”). Ajuns (căci, vorba tovarășului Naiden: „Scrieți minunat! Vă pricepeți să vă expuneți gândurile în detaliu și cu exactitate”) în rândurile miliției, după ce că depusese o plângere (i se confiscaseră biroul tatei!), iată-l pe Samson conducând o anchetă ce-l pune pe urma unui grup criminal organizat („...erau niște lucruri străine, furate sau luate cu forța, deci cu forța Armatei Roșii, pe care o reprezentau Anton și Fiodor!”), iar de-aici încolo narațiunea ia turnură de roman detectiv, bravul anchetator punând cap la cap probele pentru a da în cele din urmă de Jaconson – doar rostirea acestui nume îi bagă în sperieți pe Anton și Fiodor! –, belgianul suferind de tuberculoză osoasă care crede că înlocuindu-și scheletul cu unul de argint, se va pune pe picioare. (Nu suflu niciun cuvânt în plus – ce fel de detectiv o mai fi și ăla în care se dezvăluie intriga & numele criminalului?!)
Totul, pe fundalul unor lupte stradale, orașul Kiev (personajul discret al romanului, eroii străbătându-l în lung și-n lat) fiind trecut prin foc și sabie: „...în mijlocul drumului, în fața secției, zăcea un arestat ucis de Pasecinîi. Și nimeni n-avea de gând să-l ia de acolo sau măcar să-l mute la marginea drumului. Pentru că aceste cadavre trebuiau să fie adunate de autorități. Iar în acea noapte autoritățile luptau pentru supraviețuire. Ele erau ocupate cu împrăștierea cadavrelor, nu cu strângerea lor. Și jumătate dintre cadavre aparțineau autorităților, jumătate din autorități zăceau fără suflare”. (Și ce viziune de ansamblu, concentrată într-o singură propoziție: „Să te uiți în jos înseamnă aproape întotdeauna să te uiți în moarte”!)
Ei bine, și cum rămâne cu titlul – mai exact, ce-i cu Nadejda, pusă alături de Samson? –, mă veți întreba; fiți pe pace, nu am uitat-o nicio clipă:
„– Să mergem, spuse ea. Te voi adormi!
Pe picioarele sale de vată, Samson o urmă în dormitorul părinților...” Mă opresc aici, nu pentru că ceea ce urmează ar trebui să rămână o taină a celor doi; peste câteva zeci de pagini, o regăsim pe fată, acum văzută cu ochii minții tânărului: „Își aminti cu plăcere de «noaptea fără atingeri», când ea îl dusese pe Samson, agitat până la insomnie, în pat. Și au stat ei liniștiți, întinși în patul în care dormiseră scumpii lui părinți timp de douăzeci de ani. Era în asta ceva magic. O continuitate domoală a tandreței și a curtoaziei...” – secvență ce pregătește, s-ar zice, ieșirea din carte (cu promisiunea unei reveniri; așadar, punct și de la capăt): „Mai asculta și liniștea din dormitorul părinților, care părea mai caldă și mai familiară, datorită respirației egale și liniștite a Nadejdei. Două urechi, două tăceri.
Sfârșit. Dar urmează continuarea.”
21 octombrie ’24
