Rareori o poetă a mers mai departe, în scris şi în viaţă, cu „scrierea/spunerea de sine” ca Angela Marinescu (n. 8 iulie 1941, la Arad) – orice apariţie a acesteia, editorială sau publică, în cadrul unor lecturi (solo sau recitaluri colective), echivalează cu un autodafé, nu că şi-ar abjura credinţa absolută în poezie, ci prin felu-i expiator de a arde & renaşte din propria-i cenuşă. Am tot căutat o personalitate pe măsură, în lirica românească & universală, fără să fi găsit pe cineva care să stea alături de această Mare Doamnă a Poeziei româneşti, venind în literatură în straie de Cenuşăreasă (mai exact, în halat de tebecistă).
În cele ce urmează, vă propun câteva fragmente din interviul pe care Angela Marinescu l-a acordat dnei Alexandra-Georgiana Andrei, pentru Dilema veche, nr. 764, 2018:
„(…) Cel mai mare regret al vieţii mele a fost că părinţii mei au murit fără să ştie că fata lor a făcut ceva pe lumea asta. Ei credeau că au făcut o fată ratată, eu eram copilul lor nereuşit, incapabil să trăiască, să câştige, să-şi vadă de treabă şi aşa mai departe. Sora mea era cea care ţinea în mână toată familia. Sora mea l-a crescut pe fiul meu de la 3 la 19 ani. Sora mea era profesoară, lucra la un liceu, avea un salariu, şi-a îngrijit familia, nu a fost căsătorită niciodată, a fost şi ea bolnavă de plămâni, ea a îngrijit-o pe mama până la moarte, ea m-a îngrijit ăi pe mine în sensul că mi-a trimis bani, pentru că nu câştigam, nu câştigam nimic. Valoarea nu-mi era recunoscută, probabil că nici nu aveam valoare, num ai că acest lucru depindea şi de critica literară. M-au citit oare criticii? Eram atât de diferită faţă de colegii mei sau pur şi simplu debutul meu a fost o catastrofă?
Primul premiul l-am primit la 55 de ani, poate că începusem atunci să realizez ceva, dar nu foarte tare, m-am mirat puţin, ştiu că atunci când am primit premiul am zis aşa: «Acum sunt îndrăgostită de viaţă şi iubesc poezia; înainte, când eram tânără, eram îndrăgostită de poezie şi iubeam viaţa». Când ai ceva ce-i al tău, la modul absolut, iubeşti, dar când eşti îndrăgostită, eşti îndrăgostită de ceva ce nu ai. (…)
Eram aşa de prăbuşită în propria căutare a poeziei, încât nu-mi plăcea nimeni şi nimic. Îmi plăcea Celan, vai, ce versuri avea, Dumnezeule. Vreau să spun că am resimţit că fac sub-poezie, adică nu poezie clasică, nu poezie care să fie accesibilă, ci ceva mai puţin accesibil. Adică n-am vrut să fiu, până la capăt, descoperită, nu am simţit nevoia exhibării. (…)
Tot ce am învăţat era ce am învăţat în spitale. Şcoala m-a ajutat şi nu m-a ajutat. Pe mine nu mă putea influenţa nimic, în afara bolii. Am recidivat, la 19 ani şi jumătate, am fost găsită cu o altă cavernă. Iar am fost retrasă de la şcoală, iar m-au dus la Moroieni, iar am stat un an acolo (…) Pe la 22 de ani, bolnavă, m-am căsătorit cu Matei Gavril, şi atunci m-m dus la biserică şi m-am rugat să fiu cea mai mare poetă din lume. Că dacă tot nu-mi trece boala, măcar să fac şi eu ceva pe lumea asta. Eu credeam c-o să mor şi că n-am făcut nimic, c-o să mor aşa, fără să las vreo urmă. Dorinţa mea de a fi era foarte puternică, aveam o vitalitate foarte mare, în gândire, în felul meu de a fi, şi m-am rugat astfel în biserică. (…)
Mă gândesc la moarte de când mă ştiu, a intrat gândul morţii în mine aşa cum intră într-un om glontele. Sunt obsedată de moarte. Mi-e greu să accept că nu voi mai fi, că se duce totul şi gata. Fereastra prin care văd copaci şi frunze ce se zbat în lumină îmi dă o senzaţie de plăcere foarte mare, de odihnă. Am nevoie în poezie de tot mai multă frumuseţe care să mă distrugă.”
De fapt, întregul interVIU e de citit & citat integral, şi dacă pun punct aici e doar pentru a-i întârzia „sfârşitul”, căci – nu-i aşa? – „trebuie să ai o vitalitate exacerbată ca să poţi să scrii”. Scrie/trăieşte, Angela!