O jupuire de sine, în oglinda paginii & o radiografie a epocii care i-a fost dat s-o trăiască, scrierea Anii, de Annie Ernaux (n. 1941; Laureată a Premiului Nobel, 2022), Pandora M, 2023, este o ridicare la putere nu doar în raport cu celelalte cărți ale autoarei franceze, ci și în literatură per ansamblu (John Banville: „Anii constituie o revoluție, nu doar în arta autobiografiei, ci și în artă pur și simplu”), propulsând-o în prim-plan (Emmanuel Carrère: „Una dintre foarte puținele cărți cu adevărat mari din literatura contemporană”).
Redactată în chip de „autobiografie impersonală”, când la persoana a treia (on francez), când la persoana întâi plural, „Forma cărții ei nu se poate ivi, așadar, decât dintr-o cufundare în imaginile propriei memorii pentru a detalia semnele specifice ale perioadei, anul, mai mult sau mai puțin sigur, în care sunt situate – pentru a le lega treptat de altele, străduindu-se să reasculte cuvintele oamenilor, comentariile despre evenimente și obiecte, extrase din masa discursurilor plutitoare, acea rumoare care transmite neobosit formulările continue a ceea ce suntem și trebuie să fim, gândim, credem, ne temem, sperăm. Va folosi ceea ce această lume a imprimat în ea și în contemporanii ei pentru a reconstitui un timp comun, cel care a curs de atâta timp în urmă până astăzi (2008, când apare la Gallimard, n.m.) – prin regăsirea memoriei colective într-o memorie individuală, va putea fi redată dimensiunea trăită a Istoriei”. Magistral spus (& tradus în română de Mădălina Ghiu), iar și iar, ca o mantră, într-un fel de Vorbește, memorie! la feminin: „Și-ar dori să reunească aceste imagini multiple ale ei, separate, discordante, prin firul un ei povești, cea a propriei existențe, de la nașterea ei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și până astăzi. O existență singulară, așadar, dar și topită în mișcarea unei generații. În momentul când începe, se împiedică mereu de aceleași probleme: cum să reprezinte în același timp trecerea timpului interior, schimbarea lucrurilor, a ideilor, a comportamentelor și a vieții private a acestei femei, pentru a face să coincidă fresca de patruzeci și cinci de ani și căutarea unui eu în afara Istoriei, eul momentelor suspendate (...) Principala sa preocupare este alegerea între «eu» și «ea». E prea multă permanență în «eu», ceva îngust și sufocant, iar în «ea» prea multă exterioritate, distanțare”. De fapt, Annie Ernaux scrie și din interiorul eului (puternic marcat sexual, fără falsă pudoare), omniprezent în cele 230 de pagini, și luând distanță față de oameni și evenimente (De Gaulle, războiul din Algeria, Mai ’68, Mitterrand etc.), totul cu lux de amănunte, reținând cele mai neînsemnate – și tocmai prin asta dându-le importanță! – detalii, iar mâna ei de romancieră fluidizează (proustian, s-ar zice, doar că nu mai e nevoie de 7 ditamai tomuri) textul, generând o lume, dacă nu chiar Lumea:
„În zilele de sărbătoare de după război, în lâncezeala interminabilă a meselor, ieșea din neant și prindea contur timpul deja început, cel pe care părea că părinții îl fixau câteodată cu privirea când uitau să ne răspundă, cu ochii în gol, timpul în care nu am fost, unde nu vom fi niciodată, timpul dinainte.” (Și, doar peste câteva pagini:
„În polifonia zgomotoasă a meselor festive, înainte de a apărea disputele și certurile pe viață și pe moarte, ajungea la noi, pe bucăți, împletită cu cea a războiului, cealaltă mare poveste, cea a originilor. (...) Se stabileau firele unei legături de rudenie, greu de descâlcit timp de ani de zile, până când în sfârșit s-au putut delimita corect cele «două» ramuri și au fost despărțiți cei care însemnau ceva pentru noi prin sânge de cei care nu însemnau «nimic»”.)
Altfel spus, pentru fata care „nu se simte acasă nicăieri, doar în cultură și literatură”, apoi tânăra pentru care „a o citi pe Simone de Beauvoir nu servea la altceva decât să ți se confirme ghinionul de a avea un uter” – de care însă știe să se folosească, s-ar zice cu pricepere & vădită plăcere –, mama a doi băieți care se lasă fotografiată alături de ei de către iubita celui mai mic, profesoara de gimnaziu & scriitoarea consacrată – singura publicată, de son vivant, în colecția Quarto de la Gallimard –, activista de stânga necruțătoare cu De Gaulle, Pompidou sau Jacques Chirac & Sarko, fără a-l gratula însă nici pe „ultimul Mitterrand”, timpul își face lucrarea, de la un moment încolo tot mai impetuos; rețin pentru finalul acestei prezentări o imagine de-o mare frumusețe (pe care am văzut-o aievea, cu ochi de copil, și în satele basarabene, prin anii ’60-’70 ai sec. XX), tot un fel de madlenă proustiană, doar că... pe roți:
„Oamenii se deplasau pe jos sau pe biciclete respectând regulile de circulație, bărbații cu genunchii depărtați, cu manșeta pantalonilor strânsă cu cleme, femeile cu fesele strânse în fustele întinse, trasând linii fluide în liniștea străzilor... Tăcerea era esența lucrurilor și bicicleta măsura viteza vieții”.
12 august ’24
