Linkuri accesibilitate

3 aprilie 1922: Stalin devine Secretar General al PCUS


Perioada stalinistă a fost percepută uneori ca o tranziție naturală în evoluția Uniunii Sovietice după Lenin, ca o filosofie utopică ce conduce inevitabil la dezvoltarea unui sistem totalitar (vezi Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. 3). Alteori, a fost explicată ca emergența unui despotism oriental oportunist, în ajunul unei revoluții, într-un stat hiper centralizat.

Vladimir Ilici Lenin, 1920
Vladimir Ilici Lenin, 1920

Corvoada succesiunii la conducerea de partid și de stat a apărut pentru prima oară în calea noului regim sovietic cu o repeziciune dramatică, la mai puțin de cinci ani de la nașterea sa. Lenin, părintele recunoscut al Revoluției bolșevice, liderul de necontestat al partidului comunist și căpetenia executivă a statului sovietic în calitatea sa de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (din 8 noiembrie 1917), a avut primul atac cerebral pe 26 mai 1922, la vârsta de 52 de ani. Aveau să mai treacă vreo șapte ani până când regimul își va redobândi nivelul de control individual pe care l-a pierdut în acea zi.

Până în 1922, Revoluția era o afacere încheiată. Partidul bolșevic rezistase cu succes perioadei critice de la început, când a fondat noul regim și l-a apărat într-un război civil. Odată cu instituirea Noii Politici Economice în 1921, restabilind elementele esențiale ale unei economii de piață și limitând acțiunea statului la deciziile mari, importante, regimul a reușit să atingă un minimum de stabilizare post-revoluționară (deși cursul viitoarelor politici rămânea necunoscut).

Stalin și mareșalul Voroșilov, 1935
Stalin și mareșalul Voroșilov, 1935

În cadrul partidului, de asemenea, stabilitatea a fost atinsă prin disciplină organizatorică și interzicerea activităților facționale, care au fost urmărite în paralel. Un motiv al acestei înăspriri a fost chiar ascensiunea unui mai puțin cunoscut lider comunist într-o poziție proeminentă din afacerile organizatorice ale Partidului: Iosif Vissarionovici Djugașvili. Pe 3 aprilie 1922, poziția lui Stalin în organizație a fost recunoscută de jure prin alegerea sa în nou creata funcție de Secretar General al Partidului (deci cu mai puțin de două luni înainte de primul atac al lui Lenin).

Nu trebuie însă să deducem de aici că această derulare a evenimentelor l-a transformat pe Djugașvili într-un virtual moștenitor. Conducerea Partidului era, cel puțin în teorie, exercitată colectiv de către Biroul Politic (Politburo) creat în 1919. În 1922, acesta era compus, în afară de Lenin, din alți șase tovarăși: Lev Troțki, comisar de război și adevăratul locotenent al lui Lenin în timpul Războiului civil; Grigori Zinoviev, președintele Internaționalei Comuniste și bosul din Leningrad; Lev Kamenev, alter ego-ul lui Zinoviev și vice-președintele Consiliului Comisarilor Poporului; Stalin, noul Secretar General al Partidului; Alexei Rîkov, alt vice-președinte al Consiliului Comisarilor Poporului, șef al Consiliului Economic Superior; și Mihail Tomski, liderul sindicatelor bolșevizate.

Să mai spunem doar că ordinea aceasta ar fi reprezentat, în „buna tradiție” sovietică, și ordinea precedenței la acea dată. Până în aprilie 1923, Troțki continua să apară mai proeminent decât Stalin în presa sovietică. Deci Stalin era încă doar unul dintr-un grup, cu o aplecare specială spre chestiunile organizatorice de partid (o specializare strategică, așa cum avea să se dovedească).

Fotografia lui Troțki recuperată dintr-un dosar NKVD
Fotografia lui Troțki recuperată dintr-un dosar NKVD

Evenimentele anului următor (1923) din cadrul acestui cerc de lideri supremi rămân întrucâtva obscure. Prima reacție, în mod evident, a fost o coaliție menită să zădărnicească aspirațiile celui mai proeminent subaltern al lui Lenin, Lev Davidovici Troțki. Un grup de trei, troika sau triumviratul lui Zinoviev, Kamenev și Stalin, a preluat conducerea partidului cu ajutorul Politburo-ului. Troțki se bucura de suficient prestigiu în partid spre a se face temut de ceilalți lideri ca un posibil „pericol bonapartist”. Totodată, natura sa dominantă, lipsa lui de finețe în politica personală și tot felul de alte resentimente i-au făcut pe ceilalți lideri reticenți în a se pune la dispoziția lui. Alături de toate acestea, trebuie să adăugăm, desigur, controversele facționiste din 1918 și 1920–1921, când toți tovarășii de Birou Politic ai lui Troțki la momentul 1922 îl susținuseră pe Lenin împotriva sa. Ascensiunea lui Troțki prevestea, așadar, o regrupare substanțială a pozițiilor guvernamentale și de partid.

Toți acești factori au contribuit la convingerea majorității Biroului Politic și Comitetului Central al Partidului că principiul conducerii colective trebuie apărat și că diriguirea provizorie a partidului trebuie susținută sub forma acelui triumvirat, oricum limitat și divizat. În acest sens, i-ar fi fost imposibil lui Troțki să aibă o reacție fățișă. În toamna lui 1922, Lenin a beneficiat de neobișnuita ocazie de a se întoarce „din mormânt” doar pentru a constata surescitarea discipolilor săi...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG