Linkuri accesibilitate

„Asta nu pot să uit”: Viața Annei Larina


Dintre toți bolșevicii, Nikolai Buharin (1888–1938) se distinge detașat din mai multe motive. A fost un personaj remarcabil, intrat în partidul bolșevic cu mult înaintea Revoluției din 1917, devenit mai târziu membru al Politburo-ului (1919–1929), un intelectual, cu siguranță, și un publicist extrem de iscusit.

Din punct de vedere politic, a glisat împreună cu Lenin, de la stânga la dreapta, la începutul anilor 1920. Sentința prin care a fost condamnat la moarte în 1938, la cel de-al treilea proces-spectacol moscovit, a reprezentat în multe feluri o sinteză a Marii Terori. Același Buharin avea să-și lege tragicul destin de o frumoasă tânără pe nume Anna Larina, care i-a supraviețuit până în urmă cu 25 de ani (d. 24 februarie 1996) și care ne-a lăsat o minunată carte despre viața lor împreună: This I Cannot Forget.

În martie 1938, când regimul lui Stalin i-a împușcat soțul, Anna Larina—doar 24 de ani și mamă a unui fiu abia născut—se afla deja în Gulag. Avea să-și scrie memoriile în epoca lui Brejnev și să le publice în cea a lui Gorbaciov. Aici povestește Larina, cu profundă emoție, despre soarta tuturor nevestelor, mamelor, surorilor sau fiicelor de bolșevici proeminenți căzuți victime ale terorii, însă oferă și mărturii fascinante despre tatăl ei adoptiv, Iuri Larin (1882–1932), el însuși vechi bolșevic și stâlp al mișcării revoluționare. Din multe puncte de vedere, rămâne singura mărturie necenzurată care ne-a parvenit din interiorul eșaloanelor superioare ale acelei lumi damnate.

Larina este și cea mai faimoasă văduvă a sovietismului târziu. Se măritase cu Nikolai Buharin în 1934, iar asta i-a permis accesul în cercul interior de la Kremlin. În 1936, i-a făcut lui Buharin un fiu, iar în 1937 a privit cum soțul ei este ridicat fără explicații. A fost la rându-i arestată, a petrecut 3 ani la Liubianka și încă 8 ani în lagăre, începând din 1941. A fost eliberată în 1945, însă n-a putut părăsi Siberia. A rămas aici, s-a remăritat cu un fost prizonier și a mai avut doi copii. Cu fiul ei, Iuri Buharin, s-a reunit abia în 1956.

Anna Larina s-a reîntors la Moscova în 1959, unde a început o campanie de 30 de ani privind reabilitarea fostului soț. Tot în această perioadă și-a scris și memoriile, apărute în formă serializată în 1988 (carte, în 1989). Nikolai Buharin avea să fie exonerat de Curtea Supremă Sovietică abia în 1988 și reabilitat câteva luni mai târziu.

În This I Cannot Forget, Larina îl provoca pe Soljenițîn din perspectiva cuiva care știe din interior cum anume a arătat criza conducerii sovietice pe măsura derulării campaniei sistematice de eliminare a foștilor camarazi: „Să crezi, precum Aleksandr Soljenițîn, că Buharin ar fi putut schimba cumva cursul evenimentelor […] înseamnă să nu înțelegi nimic despre cum se deteriorase situația. Date fiind circumstanțele funcției lui Buharin la momentul investigației, o asemenea abordare ar fi fost chihotescă”.

Ceea ce sugerează Larina este faptul că Buharin ar fi fost, la acel moment, cu mult mai puțin influent decât ar fi vrut alții să creadă. Avem aici, de fapt, unul din comentariile specifice vieții și ambițiilor Larinei (acelea de a prezerva și promova moștenirea fostului ei soț).

Memoriile Annei Larina rămân deopotrivă o operă literară și o sursă istorică. Ca literatură despre realitățile vieții în Gulag, sunt printre cele mai bune în acest gen. Capacitatea Larinei de a transmite experiențele arestului, interogatoriilor, încarcerării și exilului într-un stil viu, dar măsurat, este extraordinară. Abilitatea ei de a înțelege și prezenta obiectiv întreg spectrul atitudinilor colegilor prizonieri față de ea, soția celui mai defăimat dintre „trădătorii” Uniunii Sovietice, ne permite nouă, cititorilor, să vedem și unele din contradicțiile care au definit reacțiile cetățenilor sovietici față de reprimarea în masă a „trădătorilor”, „spionilor” și „sabotorilor” în anii 1930.

Ca sursă istorică, memoriile Larinei trebuie privite însă cu o anumită distanță. Sunt valoroase, fără îndoială, dar trebuie supuse acelorași standarde riguroase ale mărturiilor istorice ca toate celelalte. Fiică a unui proeminent bolșevic, Anna a avut ocazia să cunoască mulți alți lideri ai mișcării, dar a făcut-o într-un fel în care se cunosc toți copiii și tinerii cu prietenii părinților lor (adică prin anumite filtre ale imaturității și impresiilor desprinse din frânturi de conversații și comentarii parentale).

Poveștile ei despre cei care călcau pragul apartamentului Larin trebuie citite cu o detașare critică. Același lucru este valabil și în cazul portretului pe care i-l face tatălui adoptiv. Ca tânără idealistă comsomolistă crescută într-o familie bolșevică, Anna Larina a rămas devotată idealurilor și valorilor partidului chiar și după arestarea lui Buharin și a ei însăși. Aluziile la acel idealism al tinereții oferă cititorilor atenți mai multe indicii despre cum anume s-au străduit să înțeleagă și interpreteze „adepții fanatici” epurați soarta tragică a revoluției și a lor personală...

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG