Acordarea marelui premiu al Berlinalei, filmului de debut al Adinei Pintilie din România, „Touch Me Not” („Nu mă atinge”) a fost o surpriză. Primele ştiri difuzate de mass-media germană sîmbătă seara încercau să surpindă nedumerirea criticilor filmului, cît şi reacţiile susţinătorilor peliculei.
Ştirea răspîndită de radiodifuziunea naţională amintea şi de controversele pe care le-a stîrnit filmul: „Regizoarea în vîrstă de 38 de ani înţelege filmul ei drept un ‚proiect de cercetare’ pe tema intimităţii. În film se pot vedea, cu multe detalii, multiple forme ale sexualităţii umane, o vizită într-un club sado-masochist; [în această peliculă] sînt prezenţi şi oameni cu dizabilităţi. Asta poate fi considerat artistic drept un soi de situaţie de laborator; mulţi critici, însă, considerau expunerea excesivă de sex drept insuportabilă. Ei au plecat [din sală].”
Comentînd decizia juriului, hebdomadarul Die Zeit afirmă că filmul este „îndrăzneţ”, însă nu este o creaţie care merita un Urs de Aur. Ziarul Süddeutsche Zeitung, în schimb, este de altă părere. După ce cotidianul din München a atras atenţia sîmbătă că filmul nu s-a aflat între favoriţii Berlinalei, într-o sinteză amplă a festivalului, susţine că acordarea marelui premiu a fost pe deplin meritată. Cu un ton ceva mai reţinut tratează Spiegel-online împărţirea Urşilor. Fără a contesta hotărîrea juriului de a acorda Ursul de Aur Adinei Pintilie, publicaţia totuşi menţionează că deciziile sînt contradictorii, iar ignorarea celor patru filme germane din competiţie nu poate fi justificată.
Cea mai dură contestare şi de respingere a filmului lui Pintilie se poate citi în ziarul conservator berlinez Die Welt. Autorul articolului care prezintă premiile Festivalului, compară decizia juriului, într-un mod cu totul inadecvat, cu cea „de şoc”, din 1986, cînd filmul, în regia lui Reinhard Hauff, „Stammheim – Grupul Baader-Meinhof în faţa tribunalului” a obţinut Ursul de Aur.
Grupul Baader-Meinhof a fost denumirea neoficială a teroriştilor germani care au acţionat în cadrul organizaţiei auto-intitulate, Fracţiunea Armata Roşie (RAF).
Faptul că mulţi au părăsit sala era mai degrabă legat de calitatea artistică nesatisfăcătoare a filmului realizat de Adina Pintilie şi nu ca un protest ostentiv, fiindcă ar fi considerat drept un atentat la pudoare.
Filmul în nici un caz nu este pornografic, aşa cum am spus şi în cronica difuzată vineri. Filmul a scandalizat mai ales anumite cercuri fundamentalist-ultraconservatoare din România, deşi contestatarii nici măcar nu l-au văzut.
Pe deplin meritat a fost premiul special al juriului, acordat filmului polonez „Twarz” („Chip”) de Małgorzata Szumowska. Este o peliculă social-critică în care societatea poloneză actuală este prezentată fără tabu-uri. Şi parabola antitotalitară a lui Wes Anderson, „Isle of Dogs” („Insula cîinilor”), a meritat un Urs de Argint, ca de altfel şi „Las herederas” („Moştenitoarele”) de Marcelo Martinessi din Paraguay sau creaţia realistă din Mexic, „Museo” („Muzeu”), în regia lui Alonso Ruizpalacios. Mai puţin convingătoare sînt deciziile juriului, prezidat de Tom Tykwer, de a acorda Urşi de Argint filmului francez despre „mîntuirea” unui dependent de heroină, „La prière” („Rugăciunea”), de Cédric Kahn, şi filmului rus despre fenomenul disidenţei din era brejnevistă, „Dovlatov” de Alexei Gherman Jr.
Dintre filmele premiate de către juriile secundare ale Festivalului amintim, în încheiere, numai distincţia „Glashütte Original”, acordată documentarului incitant austriac, „Valsul lui Waldheim”, de Ruth Beckermann.
