Nu, în nici un caz nu e o parafrazare a titlului lui Haruki Murakami Kafka pe malul mării, chiar dacă o situaţie kafkiană – Bota Bene: termenul „kafkian” s-a lansat iniţial în engleză, iar după ce face înconjurul lumii, va ajunge şi în germană, altminteri foarte conservativă cât priveşte împrumuturile, limbă în care şi-a scris opera (probabil) cel mai cunoscut praghez – tocmai avea loc la Singapore, unde doi preşedinţi excentrici, ambii deţinători ai armei nucleare, s-au tot bătut prieteneşte pe spate, în faţa camerelor de luat vederi, după ce că în ultimul an s-au gratulat cu tot felul de termeni care mai de care mai jignitori. În aceeaşi zi de 12 iunie, la Chişinău, oraş de pe malul Bâcului, debuta simpozionul „Franz Kafka şi contemporanii săi – timpul său şi al nostru (135 de ani de la naşterea scriitorului – personalitate remarcabilă a prozei moderne, cu influenţă semnificativă asupra literaturii universale a secolului XX)”, organizat de Biblioteca Naţională.
Dezbaterile ştiinţifice au fost precedate de vernisarea unei expoziţii de carte, din fondurile bibliotecii, prezentând varii ediţii ale operei kafkiene, în contextul epocii sale. Nu înainte însă de a prefaţa vernisarea cu un recital la nai, susţinut de Avram Baltaga, de la compoziţii de Mozart la melodii populare evreieşti. Sunt un vechi cititor al Bibliotecii Naţionale (încă de pe timpul când aceasta se numea „N.K. Krupskaia”!), dar este pentru prima oară când am văzut bibliotecarele dansând în holul bibliotecii – de bună seamă, poate că Franz Kafka nu-i chiar atât de sinistru pe cât pare… Rând pe rând, ambasadorul Cehiei, ambasadoarea Austriei şi consiliera ambasadei Germaniei au vorbit despre un Kafka mitteleuropean, dar şi marginal (o dublă marginalitate, de facto – ca scriitor de limbă germană la Praga; ca iudeu nepracticant în sânul comunităţii evreieşti pragheze, care abia dacă număra 6% din populaţia oraşului); la rându-mi, am ţinut să amintesc că dintre cei trei mari scriitori care au influenţat decisiv literatura secolului XX – francezul Marcel Proust, irlandezul James Joyce şi austriacul Franz Kafka – primii doi au rămas circumscrişi unui public select, foarte livresc, abia Kafka ajunge o figură iconică (probabil, cea mai populară după cea a lui Che Guevara), făcând parte ŞI din cultura pop. Plus que ça, dacă – în cazul operelor de geniu – se zice că nu se poate scrie nepedepsit o carte, în ce-l priveşte pe Kafka se poate afirma cu tărie că nu se poate citi nepedepsit scrierile sale, căci oricine a parcurs Colonia penitenciară, Metamorfoza, Procesul sau Castelul, n-a mai fost acelaşi la capătul lecturii. (Poate tocmai d’aia Kafka lăsa cu limbă de moarte să-i fie arse scrierile rămase în manuscris, noroc că lui Max Brod, executorul său testamentar, nu i s-a ridicat mâna s-o facă!...)
Cele trei comunicări – „Franz Kafka: operele sale centrale, contemporanii săi şi contextul său istorico-social”, prezentată de dr. Manfred Muller, preşedintele Societăţii Austriece Franz Kafka; cea a dnei Olga Sivac, de la Biblioteca „I. Mangher”, «Еврейский код мироощущения Ф. Кафки, эхом отозвавшийся в творчестве еврейских писателей Восточной Галиции»; şi cea a lui Ivan Pilchin, lector la Universitatea de Stat din Chişinău, „Receptarea operelor literare ale lui Franz Kafka în Republica Moldova” – au întregit un tablou şi aşa extrem de complex, şi totodată au dat prilejul pentru numeroase întrebări, simpozionul ştiinţific transformându-se într-o fructuoasă dezbatere de idei depăşind de departe cadrul strict academic.
…Abia dacă se anunţase o pauză de cafea, când în sala mare a Bibliotecii Naţionale au intrat, încolonaţi, soldaţii Armatei Naţionale – nu, nu-i o glumă! –, aduşi să vizioneze filmul regizoarei austriece Maria Schrader, „Stefan Zweig. Farewell to Europe” (2016), cireaşa de pe tort a manifestaţiilor. Ce vremuri – pe timpul URSS, unităţi ale forţelor militare erau trimise, pe timp de pace, la reparat drumuri, la munci agricole ş.a.m.d., acum iată-le pe post de spectatori. Şi tot pe timpul URSS se spunea, în anii declinului, parafrazând celebrul cântec optimist din anii ’30: «Мы рождены чтоб Кафку сделать былью» (în cântec se zicea, evident, de «сказку»). QED!