Născut pe 13 februarie 1959 în s. Buda, Călăraşi, într-o zi cu Petru Cărare (n. 1935), doar că la distanţă de ani, Nicolae POPA a avut „ghinionul” de a debuta în forţă – Timpul probabil, Literatura artistică, 1983, este – nici mai mult, nici mai puţin! – „buzduganul” generaţiei ’80 din Basarabia, iar comparaţia cu impetuosul Nicolae Labiş, „care aducea cu el la Bucureşti aerul ozonat de cetina munţilor” (Eugen Lungu) se impune de la sine. Promis unei cariere literare de excepţie, luat sub aripă de câţiva poeţi importanţi ai generaţiei ’60 (Liviu Damian, în primul rând), aclamat pe la cenacluri & întâlniri cu cititorii, curtat de reviste culturale & edituri, foarte harnicul tânăr scriitor se grăbeşte să confirme, iar ocazia nu se lasă aşteptată – în întâmpinarea cometei Halley, în trecere pe cerul Terrei, concepe, scrie şi publică un ditamai Ghid pentru cometa Halley, Literatura artistică, 1987, însumând nu mai puţin de 174 pagini, volum în trei părţi – Terestră, Astrală şi Cardiacă –, 13 sectoare – „Alfa”, „Beta”, „Gamma” ş.a. – şi 117 de titluri. Răsunător eşec, recompensat însă cu Premiul Comsomolului „Boris Glavan”. Cei care tocmai puneau cruce pe poetul proaspăt laureat n-aveau însă a-şi încălzi mult timp mâinile la focul rece al rateului unui confrate…
Câţiva ani mai târziu, Nicolae Popa publică romanul Cubul de zahăr, Hyperion, 1991, mult mai apropiat ca atmosferă şi scriitură de „ozonizatul” Timp probabil. (De-aici încolo, să mi se îngăduie a-mi face şi eu apariţia în acest text, de unde eram prezent în viaţa autorului nostru încă din 1982, când preluam de la studentul din anul 4 cenaclul „M. Eminescu” al Universităţii de Stat din Chişinău.) Aşadar, sunt în măsură să depun mărturie despre perioada „moscovită” a lui Nicolae Popa (în toamna lui 1987, tocmai intrase la Cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki”, unde îmi făceam şi eu doctorantura), răstimp în care a încheiat o primă redacţie a romanului, dar şi a scris mai multe poeme din ceea ce avea să devină cartea sa de vizită ca poet în anii ’90, Lunaticul nopţii scitice, Cartier, 1995 (Premiul USM, Premiul USR). Nicolae Popa trecea printr-o metamorfoză chinuitoare, după ce cunoscuse un enorm succes (binemeritat) cu volumul de debut, şi o „victorie à la Pyrrus” cu Ghid…-ul; soluţia pe care a găsit-o mi se pare şi azi singura salvatoare: a mers pe mâna tradiţiei în roman (în care s-a păstrat oarecum atmosfera din Timpul probabil), şi s-a deschis spre poeticele moderniste în Lunaticul… Cu alte cuvinte, a dat o dublă lovitură, impunându-se drept unul dintre vârfurile generaţiei ’80, atât ca poet, cât şi ca romancier.
Primii ani ai statalităţii moldave au fost deosebit de dificili din pdv economic – salutată ca „generaţia sincronizării” în România, 80-iştii treceau în Republica Moldova drept cosmopoliţi (dar şi „trădători de neam” – se putea altfel?!). În aceste condiţii, tocmai optzeciştii au făcut ceea ce s-ar numi „apostolat cultural” de cea mai înaltă probă, prin câteva publicaţii ce dădeau tonul: Suplimentul literar la „Sfatul Ţării”, apoi revista „Basarabia”, urmată de revista „Contrafort”. Am fost coleg – cu Nicolae Popa şi Eugen Lungu – la primele două; pe lângă editarea propriu-zisă a revistelor, am pus de-un Festival de Proză, iar în 1995 scoteam (sub semnătura lui Eugen Lungu, care redacta şi prefaţa; nu-i mai puţin adevărat că selecţia o făcusem în trei) antologia Portret de grup, Ed. ARC, „o adevărată Atlantidă poetică” (Al. Muşina) ce avea să-i impună pe optzeciştii basarabeni în contextul poeziei române contemporane. A fost ultima noastră acţiune comună; după, Eugen Lungu şi-a căutat de treabă la Editura ARC, în calitate de redactor-şef; la fel şi subsemnatul, la Editura Cartier; iar Nicolae Popa a mai scos o vreme – sporadic – revista „Basarabia”, apoi a tot schimbat slujbe, ajungând o vreme la Muzeul de Literatură…
În toţi aceşti ani a scris şi publicat: Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit, ARC, 2001; Careul cu raci, versuri, Cartier, 2003; Cubul de zahăr, ediţia a 2-a, cristalizată, Cartier, 2005; Avionul mirosea a peşte, roman, ARC, 2008; Baloane pentru elefanţi, microroman pentru copii şi adolescenţi, Prut Internaţional, 2011; Marele Ciulică, povestire pentru copii, Prut Internaţional, 2011; Elegiile Casei Scriitorilor, versuri, Vinea, 2013; Ghiozdanul zburător, microroman pentru copii şi adolescenţi, ARC, 2016; O mie de ani cu faţa la soare, antologie de versuri, ARC, 2019 – ceea ce-l face pe foarte exigentul (dar şi prudentul de cele mai multe ori!) critic Eugen Lungu să afirme: „Este, cred, poate cel mai realizat scriitor al generaţiei sale, poetul fiind concurat serios de romancierul Nicolae Popa, de autorul unor aiuritoare ca imaginar şi cuceritoare ca demers proze scurte, de povestitorul pentru copii cu o spontaneitate a fantazării prea puţin obişnuite la noi”.
După mine, Nicolae Popa este, înainte de toate, un artist de la Dumnezeu – fie că s-a exprimat în versuri sau grafică (merită văzută şi menţionată!), fie că şi-a dat măsura în romane pentru adulţi sau copii şi adolescenţi –, printre foarte puţinii care şi-a reinvestit mereu talanţii (uneori, în pierdere!) în noi şi noi acţiuni literare, mai puţin în hârtii de valoare. Deşi promis de la bun început unei strălucite cariere literare, a preferat să facă literatură propriu-zisă, cu preţul a numeroase renunţări, niciodată însă abdicând de la credinţa care l-a animat în toţi aceşti ani. „O, e poet!”, parafrazez la rându-mi un titlu de-al lui Nicolae Înaintemergătorul, care iată a ajuns la 60 de ani să-şi vadă ABIA prima antologie, de unde nu există volum de-al său să nu conţină cel puţin câteva poeme antologice. Cu unul dintr-acestea şi închei, respectându-i verticalitatea:
Ultimul, ultima
Ultimul poet
va scrie ultima poezie cu unghia
pe o halcă de slănină.
Noi doi putem fi fericiţi, porcule.
Şirul poeţilor de după mine
se pierde hăt peste orizont,
iar tu nu eşti ultimul porc
ce aţine calea unui poet.
Uite,
a mai căzut o stea –
s-a mai dus un poet.
A mai căzut o ghindă –
se mai îngraşă un porc.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.