Linkuri accesibilitate

Ani-Shakespeare


455 la număr, împliniţi pe 23 aprilie – în aceeaşi zi cu Miguel de Cervantes, mai mare cu 17 ani, dar murind în acelaşi 1616 –, atât că anii-lumină (căci la ei se face referinţă în titlu) nu măsoară timpul, ci spaţiul. Or, Shakespeare s-a „globalizat” (şi nu mă refer neapărat la „Globe”, Teatrul său) de câteva secole, devenind pentru unii un canon, sau chiar centrul canonului (a se vedea, în acest sens, Harold Bloom, Canonul occidental), pentru absoluta majoritate un brad – acoperind ţări şi continente, traversând meridiane şi paralele, unul din cei patru evanghelişti ai literelor europene, alături de Dante, Cervantes şi Goethe.

Inspirată, ideea Bibliotecii Naţionale din Chişinău de a inaugura pe 19 aprilie curent, în chiar Ziua Uşilor Deschise, o expoziţie de carte consacrată geniului britanic, aceasta conţinând ediţii vechi, de-acum 2-3 secole, dar şi unele recente, precum şi traduceri în diferite limbi – deloc retoric, mă întreb dacă există oare vreo limbă, având o cât de mică tradiţie literară, în care acesta să nu fi fost tradus – din opera shakespeariană. Invitat să le vorbesc studenţilor de la Facultatea de limbi moderne despre Shakespeare, recunosc că într-o primă fază aproape că m-am pierdut, în faţa imensităţii subiectului; abia după ce l-am circumscris unui perimetru „canonic” (pe urmele lui Harold Bloom, se-nţelege), m-am aventurat să-i antrenez într-o călătorie imaginară a formelor – iar drept compas şi busolă, dar şi Stea Polară, mi-a servit sonetul.

Inventat de Giacomo da Lentini (1210 – 1260), autor a 16 cântece şi 22 de sonete, apoi cultivat de Dante (1265 – 1321) şi adus la desăvârşire de Petrarca (1304 – 1374) în forma care-l consacră (2 catrene cu rimă îmbrăţişată + 2 terţine cu rimă variabilă), ce face Shakespeare (1564 – 1616) cu acest giuvaier poetic? Îl demontează şi îl reface după propria pricepere – 3 catrene cu rime încrucişate + un diptic cu rime împerecheate care „trage morala” textului. Astfel că, odată apărute cele 154 sonete ale sale, se vorbeşte despre sonetul dantesc (sau petrarchist) şi sonetul shakespearian – şi unul, şi altul fiind în chiar inima canonului.

Gheorghe Asachi, în 1821, apoi Eminescu (autor a 31 de sonete), Macedonski, Ion Pillat, Coşbuc, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă, Emil Brumaru ş.a. se numără printre cultivatorii cei mai iscusiţi ai sonetului (dantesc/petrarchist – se cuvine de precizat), dar abia Vasile Voiculescu (1884 – 1963) a avut fericita idee să „clintească” tradiţia locală, mutându-se pe celălalt picior (de vers, cum altfel?!), odată cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, apărute postum în 1964, cu o prefaţă de Perpessicius. Pe cât de temerar gestul, pe atât de singular – sonetul shakespearian continuă să fie rara avis în poezia română contemporană, privilegiat fiind sonetul dantesc/petrarchist: Vasile Romanciuc şi Arcadie Suceveanu – pentru a da numele unor poeţi-giuvaiergii din Basarabia – stau mărturie în acest sens.

Despre toate acestea – şi multe altele – le-am vorbit studenţilor de la Limbi moderne, preţ de o lecţie academică, iar ca să le intre mai lesne în cap, mi-am încheiat discursul cu… un sonet (se putea altfel?!) de extracţie proprie, dantesc ca formă, dar shakespearian în intenţie, pe care, cu voia Domniilor Voastre, îl reproduc în cele ce urmează.

* * * * * * *

Sonet la fix

Dintr-un an, ’64, cu Shakespeare; mai mare ca Dante c-un an
– la distanţă de secole, patru şi şapte –, dar ceea ce face
diferenţa – nici n-ai apucat a-l întrece pe primul că, drace!
cel din urmă îţi iese-nainte – i sfârşitul, nici shakespearian

(deja), nici (deocamdată) dantesc, câtă vreme Requiescat in pace
nu-i (verb lipsă) urechile „robului lui Dumnezeu Emilian”.
(Ce-are-a face sonetul cu moartea, decât că-i la fix?! – când balan-
ţa se dă peste cap în al optulea vers, iar octava se-ntoarce

în sextină.) Turnată în patru sonete, purtată la patru
ace, vârsta lui Dante – şi tot pe atâtea, din care lipsesc
patru versuri finale,-a lui Shakespeare. Nici nu – tutti quandi – un teatru,

cât un podium, lumea, pe care (aceleaşi) modele păşesc
– c-o fi prêt-à-porter, că o fi haute couture – tot din 4 în 4
şi din 3 în 3 versuri – în metru când shakespearian, când dantesc.
XS
SM
MD
LG