Linkuri accesibilitate

Premiul Naţional „Mihai Eminescu” 2020, în două feţe


una, a senectuţii împlinite, după o viaţă de poet trăită la cea mai înaltă ficţiune (volume de poezie: Un şir de zile, 1966; Nuduri, 1967; Ţara lui Pi, 1969; Patimile după Bacovia, 1972; Bucolice, 1973; Elogii, 1974; Goana după fericire, 1974; Madona cu lacrimi, 1977; Poeme rapide, 1983; Flori de câmp, 1984; Am mai vorbit despre asta, 1986; Orient, pardon!, 1999, Trandafir cu venele tăiate, 2008, Graffiti. Afişe. Insomnii, 2014, La opt, gaura cheii şi alte patimi, 2018), cea a lui Ovidiu GENARU (n. 1934, Bacău), despre care George Bălăiţă spune (ce frumos!): „Talentaţi sunt mulţi. Dar Ovidiu este îngăduit, se pare, în taina lucrurilor” – laureatul de anul acesta al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” Opera omnia, din care citez:

O singură dată

Solidar cu o singură moarte în această climă de margine

numai tu într-o pastă umană de arbori

într-un mix mineral de penumbre.

Doar tu ai ieşit dintr-o peşteră mică

ai ieşit într-o vizuină mai mare

numai tu un prenume o singură dată

solidar cu o singură moarte.

Ai scris pe ziduri te-ai definit.

Eşti curat şi poţi mărturisi

poţi împăca fiinţele cu adierea fiinţelor

numai tu un prenume o singură dată

solidar cu o singură moarte.

Numai tu auzi vuietul.

(citat după Poesis International, anul IX, nr. 2 (24)/2019);

şi cea de-a doua, a tinereţii nu doar în floare, ci şi roditoare (debut în volum cu Industria liniştirii adulţilor, Casa de Editură Max Blecher, 2019), cea a Anastasiei GAVRILOVICI (n. 1995, Suceava), despre care voi vorbi luni, 20 ianuarie, în cadrul emisiunii Cartea la pachet – laureata de anul acesta al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” Opus Primum:

e doar tristeţe

Nu e depresie, e doar tristeţe, impactul locului gol din pat

unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct

roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci

mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic

nu deosebește gura întredeschisă de plăcere de după

orgasm de cea a unei fetiţe cu polipi în timpul somnului.

Mâna mea care mângâie de patru ani același bărbat și

mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâţite, umflate, dar sigure.

Obediente. Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez

după instrucţiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranţă pentru acrobaţi,

spitale de nebuni și multinaţionale. Prezenţa mea era dorită, simţită,

treceam prin faţa senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun și lumină.

Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi simple

vă rugăm să ridicaţi cardul vă rugăm ridicaţi banii vă rugăm să ridicaţi chitanţa.

Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am

o inimă de camembert și, înfipt în ea, steguleţul unei capitale habsburgice

în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristeţe,

doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi. Pâcla aceea

groasă pe care copiii o pictează în jurul munţilor la ora de desen și

fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce

limbă vorbesc oamenii în visele maimuţelor, mai aprinde-ţi o ţigară,

vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e

depresie, e doar tristeţe.

XS
SM
MD
LG