Nicio altă dată – nici măcar 7 Noiembrie, alias 25 (Marele) Octombrie – nu a marcat mai abitir literele moldave ca 28 Iunie, dată ce trebuie trecută sub toate pactele cu diavolul semnate de scriitorii noştri din ’40 încoace. Vorba unuia dintre veteranii scrisului, cu multă carte şi simţ (auto)critic: „Calendarul m-a nenorocit ca poet”. Roşu, calendarul. (La fel cum, în paranteze fie spus, calendarul tricolor i-a „scos din cărţi” pe „poeţii anului ’89”, recalificându-i în „tribuni”.)
Nu doar calendarul e „de vină” că-l evoc acum pe Nicolai Costenco (21 decembrie 1913 – 29 iulie 1993), ci şi un detaliu biografic deloc neglijabil – pe 25 iunie 1941 este arestat („Oare arestatul Costenco eram într-adevăr eu?”, se întreabă retoric poetul într-una din primele pagini ale memoriilor sale, apărute postum, Povestea vulturului, Arc, 1998 – de citit cu luare aminte!), condamnat la șapte ani de Gulag şi dus în regiunea Irkutsk („În vagon erau acum: şase găgăuzi în sumane, cuşme ţuguiate şi opinci; doisprezece culaci moldoveni; doi ovrei (…); doi oameni sovietici picaţi cu noi din puşcăria de la Tiraspol; ceilalţi eram intelectuali din Chişinău şi din alte părţi ale Basarabiei”, idem), iar după eliberare este silit să rămână alţi opt ani la Dudinka, din Krasnoiarsk, unde lucrează la construirea combinatului metalurgic, şi de unde va reveni abia în 1956. Nu va mai fi acelaşi om, căci din „crainic de răspântii la marile prefaceri” din perioada sa de glorie în care redacta Viaţa Basarabiei, s-a transformat într-un „rapsod convertit al măreţei împliniri socialiste”, chit că „uşurinţa de a trece peste suferinţă este, fireşte, suspectă, după cum faptul că scria, în intimitate, versuri de revoltă interioară (…) nu dovedeşte o înfrângere morală totală” (Mihai Cimpoi, Nicolai Costenco – exilatul dedublat), de unde, într-un răvaş din 4 martie 1956, declara sus şi tare: „Eu, aici, ca Eniseiul uriaş vecin mă simt/ Singuratic, însă liber, ca ş-acest pustiu pământ”.
În martie 1956, la trei ani de la moartea lui Stalin, (încă) deportatul Nicolai Costenco îi răspundea (în versuri!!!) fratelui Anatol, refugiat la Bucureşti împreună cu mama sa, în vara lui 1940, parafrazând Scrisoarea a II-a a lui Eminescu: „Vreţi în Bucureştiul vostru din Dudinka să mă duc/ Şi să fiu în poezie concurent vreunui Beniuc?/ Mulţumesc pentru poftire şi de grijă, dar mă tem că/ Alta urmăreşte-n viaţă şi în scris N.F. Costenco”. Paradoxal, dar nu prin ce a „urmărit în scris” de-a lungul unei cariere ulterior de succes, publicându-şi cărţile „pe linie!” (de partid, se înţelege – doar Severograd, un „roman de producţie” în cel mai pur stil al realismului socialist cât face!), va rămâne în istoria literelor noastre N.F. Costenco, ci abia prin memoriile redactate în mare secret (o dată în plus, mulţam fiului său, Constantin Costenco, care le scoate la lumină în 1998, la cinci ani de la moartea poetului, îngrijind ediţia de la Arc, Povestea vulturului), dar şi prin acest catren, datat 22.VI.1955, greu de sens ca o placă funerară (amintim că poetul şi-a îngropat un fiu în gheţurile siberiene):
Ca omul să tacă e de ajuns
O palmă pe gură. Tăcere!...
Iar ei puşcărie de piatră mi-au pus
Pe gură. Şi toată Siberia!
(Oricine vrea să înţeleagă fenomenul „aderării” intelighenţiei de creaţie la o ideologie totalitară nu are cum să rateze studiul filosofului Boris Groys, Stalin – opera de artă totală, Idea Desing & Print, 2007, de citit cap-coadă, în special capitolul „Arta stalinistă de a trăi”. Aşadar, pe de-o parte: „Cultul lui Lenin a jucat un rol important atât în legitimarea politică a lui Stalin, cât şi în construirea esteticii realismului socialist, deoarece Lenin fusese proclamat înaintea lui Stalin prototip al omului nou, cel mai uman dintre toţi oamenii”; pe de-alta: „Sensul expunerii corpului neînsufleţit al lui Lenin (...) este de a oferi o mărturie veşnică a faptului că el a murit cu adevărat, definitiv şi irevocabil, că nu va învia niciodată şi că nici o invocare a lui nu mai este posibilă – cu excepţia urmaşilor săi, care stau acum pe mausoleu. În acest sens, scoaterea corpului lui Stalin din mausoleu şi îngroparea sa au marcat incapacitatea culturii sovietice de a recunoaşte definitiv decesul său şi a-i elibera spiritul pentru întrupări viitoare”. Să ne mirăm atunci că anume „tătuca popoarelor” bântuie unele minţi de la noi, ce par să se regăsească în lozinca: „Жить стало лучше, жить стало веселее”? Şi atunci – ce-i de făcut?, se va întreba tot omul de bună credinţă. Răspunsul, unul din multele posibile, tot la Boris Groys este de găsit: „Convieţuind cu utopiile, ca şi cu şobolanii, artistul se poate consola doar organizînd curse de şobolani”. Cu riscul de a cădea el însuşi în cursă...)
Voi încheia citând câteva fragmente din Povestea vulturului, ce ţin de deportarea propriu-zisă, mai plastice decât monumentul din faţa gării feroviare, întru neuitare:
„Vagoanele stolâpiene, inventate pentru transportarea deţinuţilor de către ministrul imperial Stolâpin, de unde îşi poartă denumirea, ne primiră în cupeurile-cuşti, cu uşi de zăbrele, ce dau în coridorul prin care umblau paznicii.
Eşalonul era lung. Toată ziua am stat în gară şi noaptea locomotiva a pornit şi s-a îndreptat spre răsăritul necunoscut al vastei Rusii şi enigmaticei, recei Asii.”
„Pluta cu naufragiaţii vasului Meduza, reprezentată de pictorul francez Gericault, îmi apare în imaginaţie când mă gândesc la călătoria noastră în vagonul de marfă, prin oceanul pământului duşmănos nouă, al pământului slav. Poate comparaţia e prea hazardată, dar aceeaşi dramatică mizerie caracterizează ambele situaţii.”
„Într-o dimineaţă am trecut imensul pod peste Volga, la Kuibâşev. Acolo ne-au servit cu apă bâhlită şi ne-am îmbolnăvit de dizenterie. (...) Numai aristocratul pretor de la Reni suferea de constipaţie şi se făcuse vânăt la chip, şi aşa smead.
Noaptea, pe întuneric, când toţi forăiau ori gemeau în somn, el, aşezat pe vine, îşi lăsa pantalonii în jos şi cu degetele scotea din rectusul inflamat fecaliile ce-l încuiaseră, gogoleţ cu gogoleţ. Operaţia dura îndelung şi el o repeta în fiecare noapte (...)
Mă veţi întreba: dar cu ce se spăla?
Cu nimic. Nu avea cu ce.”
„Primul prival, conform comenzii, pe o toloacă, prezenta o scenă uluitoare prin indecenţa ei pur umană. Bărbaţi şi femei cu sutele, încât tabăra se rări vizibil, se depărtau pe cât le permitea garda, îşi lăsară care pantalonii pe vine, care-şi aburcară fustele, după sex, încât la plecare toloaca rămăsese plină de muşuroaie şi căpiţe lăsate de oamenii ce se curăţau. Soldaţii râdeau de aşa dezbrăcare colectivă, (...) dar nu erau miraţi deloc, priveau această cerinţă cu ochi simpli de ţărani ori mujici.”
„...când porni convoiul umbrelor de la gară pe străzile oraşului cu case joase de lemn, (...) femeile în portiţe, probabil deprinse cu asemenea privelişti, ne urmăreau trist. Undeva am auzit un glas:
- Trec lacrimile noastre...”