Linkuri accesibilitate

Maeştri şi Ucenici. Vsevolod CIORNEI


Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Vsevolod Ciornei
Vsevolod Ciornei

Vsevolod Ciornei: Întâlnirile mele providenţiale au fost cu textele, şi nu cu oamenii. Descopeream autorii de peste hotarele programei şcolare, unul după altul, în virtutea unor întâmplări istorico-biografice care nu ştiu dacă s-ar fi putut autoproclama drept providenţiale. Un băiat de la sat, fără filologi printre părinţi şi rude, nu prea excelează prin discernământ la lectură. Şi nici nu prea avea ce discerne din biblioteca şcolii sau cea sătească. Librăriile „Luminița” aveau să apară prin sate mai târziu. Prima ocazie de a completa biblioteca personală a apărut în 1964, odată cu datul la topit al multor cărți editate în Moldova în deceniul precedent. Era ceva legat de trecerea la o nouă ortografie, mi se pare. O mătuşă de-a mea lucra la librăria din orăşelul Ocniţa, pe atunci fost şi viitor centru raional. Tata m-a dus într-un depozit prin de cărţi destinate execuţiei – un vraf de vreo doi-trei metri, din care tata mi-a pescuit nişte volume de Alescandri, Caragiale, Sadoveanu, Coşbuc şi ce mai ţinea el minte din copilăria lui gimnazială. Ceea ce făcea micul nostru grup criminal organizat – mătuşa, tata şi eu – era ilegal, fireşte. Această dizidenţă bibliofilă mi-a furnizat câteva lecturi inedite care mi-au călăuzit pe atunci scrisul la acea oră de o primitivitate şi naivitate crase. Următoarea întâlnire providenţială cu textele s-a produs după admiterea la Facultatea de Matematică a Universităţii. Nu ştiu cum sunt studenţii de zi de la matematică, dar cei din 1972 erau foarte avizi de literatură, cultură, arte. De la unii dintre ei am aflat de cartea lui Petru Cărare „Săgeţi” care nu mai era în vânzare. Cineva chiar mi-a dat-o pe o noapte s-o citesc. În aceeaşi noapte am copiat-o de mână într-un caiet gros. Aş putea spune că în anii respectivi poate fi numită providenţială întâlnirea cu Grigore Vieru, dar nu cu omul, ci cu cartea „Numele tău”. Pentru mine nu au fost revelatoare doar versurile, ceva mai altfel decât ale clasicilor, ci şi dedicaţiile unor texte – lui Arghezi, Blaga, Sorescu şi alţii vreo câţiva care nu făceau parte din panteonul erudiţiei mele rurale. Am căutat în biblioteca universităţii şi am aflat cine mai erau şi ăştia. Văzând ce mai citesc şi alţii, am ajuns să aflu şi de faimoşii şasezecişti ruşi – Evtuşenko, Voznesenski, Ahmadulina, Rojdestvenski. Şi tot aşa, din lectură în lectură, am avut o sumedenie de Mallarme-i de hârtie, iar acum, când ştiu că nu ştiu nimic, nu-mi rămâne decât să-l citez pe cel arhetipal: „La chair est triste, hélas ! et j'ai lu tous les livres…”

Emilian Galaicu-Păun: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Vs.C.: Asta cu „unul dintre cei mai apreciați” e tare de tot. Probabil că tinerii mânuitori ai condeiului liric încă nu au aflat de aceste proporţii ale valorii mele, pentru că nimeni dintre ei nu a solicitat să-şi facă ucenicia în atelierul meu de însăilare a cuvintelor pe pagini. Şi bine au făcut, pentru că experienţele mele pedagogice din domeniul gazetărie au eşuat cu brio, deşi cred că ar trebui să fie mai uşor să-l înveţi pe cineva să scrie o ştire de ziar decât să-l înveţi să compună un poem. N-am auzit pe nimeni revendicându-şi creaţia din beneficele mele influenţe. Aşa că, poate doar cineva care, la fel ca şi mine, învaţă de la texte, nu de la autori, o fi dat cu ochii de ceva scris de mine şi o fi avut cine ştie ce revelaţie… Deşi, nu prea cred să fie mulţi şi de-alde ăştia. Cât priveşte Valery-ul pe care mi l-aş dori – eu nu vi-s Alexandru Lăpuşneanu: dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreau!

* * * * * * *

Născut pe data de 14 octombrie 1955 în satul Lipnic, Edineţ, din RSS Moldovenească, Vsevolod Ciornei a absolvit Facultatea de Ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău. A fost redactor la publicaţiile Orizontul, Tinerimea Moldovei, Momentul şi Săptămâna. Actualmente, este prezentator la Publika TV.

Cărţi publicate: Cuvinte şi tăceri, Editura Literatura Artistică, 1989; Istoria geloasă, Editura Hyperion, 1990; Cuvintele dintre tăceri, Editura Cartier, 2002; Cuvinte şi tăceri (antologie), Editura Cartier, 2016.

„…specialitatea lui Vsevolod Ciornei sunt bufonadele melancolice, cultivarea absurdului, grimasele în spatele cărora se ascunde un acut sentiment al singurătății, [iar] pantomima burlescă este valorificată din perspectiva unui intertextualism demistificator și polemic.”

(Octavian SOVIANY)

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG