lla Ahmadulina a fost cea mai importantă poetă rusă din a doua jumătate a secolului XX. Născută la Moscova în 1937 dintr-un tată tătar, înalt funcționar de stat, și o mamă traducătoare, rusoaică de origine italiană, a început să scrie poezie destul de devreme. La 15 ani avea să fie remarcată pentru prima dată de către criticii literari.
La 22 de ani, în 1959, a publicat cel mai faimos poem al ei, Pe strada mea în acel an. Tot în 1959 avea să fie exclusă temporar din universitate pentru că a refuzat să susțină campania de defăimare împotriva lui Boris Pasternak. Ahmadulina a fost și o actriță de succes, scenaristă și traducătoare. A murit pe 29 noiembrie 2010 la Peredelkino, un sat-tabără pentru scriitori aflat în apropierea Moscovei, acolo unde cândva locuise și autorul Doctorului Jivago...
Bella Ahmadulina, cu „magnificii ei ochi tătari”, așa cum o evocase chiar primul soț, Evgheni Evtușenko, nu a fost doar o femeie frumoasă, ci și o imensă poetă lirică din a doua parte a veacului trecut, moștenitoarea de drept a Annei Ahmatova și a Marinei Țvetaeva. Era structural o rebelă, devenise muza „dezghețului” hrușciovit, apoi adversara noului „îngheț” brejnevist la finalul anilor 1960 în Uniunea Sovietică. Alături de Evgheni Evtușenko, Robert Rojdestvenski, Andrei Voznesensky și Bulat Okudjava, a luat parte la legendarele serate organizate la Muzeul Politehnicii din Moscova și la recitaluri înflăcărate pe stadioane înțesate de lume. Acești poeți „cu platformă” chiar ținuseră vie speranța în timpuri întunecate.
Cum altfel ne putem imagina recitaluri poetice în fața a 30.000 de oameni aflați în transă? Cu siguranță, în Rusia, „poetul este mai mult decât un poet”, spunea Evtușenko. Bella Ahmadulina, muza-portavoce, a electrizat în timpul vieții o mulțime de tineri sovietici și a devenit, volens nolens, purtătoarea lor de cuvânt. Nu atât prin angajament politic, cât prin vocea ei puternică, proaspătă și reală, liberă, dar absolut liberă. Ca bard al adevărului și vestitor al noii poezii, Bella Ahmadulina—alături de Evtușenko, autorul nemuritorului poem Babi Yar transformat de Șostakovici în Simfonia Nr. 13 în iulie 1962—a fost una din marile voci care au topit gheața artei oficiale și au crăpat zidurile opresiunii.
A fost imaginea însăși a „dezghețului” sovietic, filtrul prin care au pătruns vocile umaniste într-o lume complet înghețată și paralizată. Poetă inflamată, o adevărată tribună, Ahmadulina a fost exponenta tinerilor și imaginea destalinizării, prietena bună a lui Serghei Paradjanov, Andrei Saharov, Boris Pasternak, Vladimir Vîsoțki, cei a căror poetă preferată și era. Într-un fel, putem să-i atribuim și ei descrierea pe care i-a făcut-o ea lui Paradjanov: „Singura lui vină a fost să fie liber”. Despre ea a spus Joseph Brodsky că „este urmașa incontestabilă a tradiției Lermontov-Pasternak în poezia rusă”.
Primele sale versuri au fost publicate pe când avea 18 ani, în revista culturală moscovită Octombrie (Oktyabr), iar primul ei volum de poezie, Strune, apărut în 1962, a fost un succes de răsunet (criticat însă de regim pentru a fi provocat probleme de editare). În același timp, avea să participe alături de cei amintiți la recitalurile poetice de masă, pe stadionul Lujniki, la Universitatea Lomonosov sau Muzeul Politehnic. Lecturile ei semi-legale, adesea interzise, vor fi sursa marii efervescențe poetice a anilor ’60.
După 1964 și înlocuirea lui Nikita Hrușciov cu Leonid Brejnev, Ahmadulina a fost criticată vehement pentru stilul său „individualist”. Avea să intre într-o disidență activă. A fost printre cei care au semnat scrisori de susținere pentru oponenți ai regimului sovietic precum Andrei Saharov, Lev Kopelev, Gheorghi Vladimov, Vladimir Voinovici și alții. Tot ea a semnat după prăbușirea sovietismului, în 1993, Scrisoarea celor 42, care cerea interzicerea partidelor și mișcărilor comuniste și naționaliste în Rusia.
A fost căsătorită de patru ori, cu poetul Evgheni Evtușenko, scriitorul Iuri Naghibin, regizorul Eldar Kuliev (împreună au avut o fiică, poeta Elisaveta Kulieva) și, ultima dată, în 1974, cu artistul de teatru Boris Messerer. În anii ’70 și ’80, fără a mai pune la socoteală recitalurile poetice abia tolerate de regim (pe care oricum le susținea în toată țara), Ahmadulina a avut o activitate intensă. Tot ea a tradus în rusă poeți georgieni, armeni, kazahi, ciuvași, francezi, italieni, ceceni, maghiari, polonezi și bulgari, și a fost la rândul său tradusă în franceză, germană, engleză, japoneză, arabă, italiană, inclusiv română și în multe alte limbi. A scris în paralel eseuri, scenarii și a jucat în filme. În 1979, a participat la publicarea ilegală a almahanului samizdat Metropola, care sfida, pur și simplu, alături de scriitorii Victor Erofeev și Vasili Axionov, cenzura sovietică. „Bella a fost o figură centrală a generației 1960, un condei clar și autonom, o mare poetă”, spunea, la un moment dat, Erofeev...