Ura, invidia și resentimentul sunt inseparabile. Omul resentimentar, o știm de la Dostoievski, este ființa subteranei. Îi repugnă construcțiile înalte, spațiile deschise, la propriu și la figurat. Convins că subsolul mocirlos este locuința noastră firească, nu poate înțelege conceptul de empatie (lucru observat de Max Scheler) și ne azvârle pe toți în universul igrasiei amorale. Coborând mereu, vrea să-i coboare și pe alții. Nobilitatea spiritului trebuie automat negată, batjocorită, bagatelizată, calomniată. O editură de mare succes, zămislită dintr-un proiect altruist? Să fim serioși, este o șușanea. O revistă de idei deschisă și sincronă cu marile curente intelectuale? O rețea de influență pentru elitiștii incorigibili. Un institut de studii avansate comparabil cu tot ce are Occidentul mai competitiv? O trambulină pentru serate cu fursecuri. Jocuri de putere simbolică, de imagine, monșer. Resentimentul își găsește originea în neputința de a crea, de a admira, de a dărui, pe scurt de a recunoaște. Gratitudinea este absentă din dicționarul comportamental al acestui tip uman. Resentimentul lasă în urmă pustiu, cenușă, amărăciune. Religiile politice moderne (comunismul, nazismul, islamismul radical) au abuzat de resentiment, l-au utilizat și mobilizat (ura de clasă, ura de rasă). Una din principalele motivații ale delatorilor în regimurile dictatoriale a fost/este resentimentul.
Resentimentarul frustrat este un denunțător, un mouchard (actual ori potențial). Spre a relua formularea unui istoric francez, este vorba de un cancer al sufletului. Resentimentarul se amăgește cu ideea că este victima unei conspirații a minimalizării, că jocurile sunt făcute de puteri oculte, că X este omul lui Y și că, împreună, nu fac altceva decât să-i poarte lui (sau ei) sâmbetele. Propria josnicie este astfel justificată prin alibiul fantasmatei josnicii a Celuilalt. Frustratul este sectar, justițiar și vindicativ. El (ea) nu iartă, ci dimpotrivă, admonestează, urechează, stigmatizează, acuză. Danilo Kiš a scris lucruri remarcabile pe acest subiect.
Resentimentul, frustrarea, ranchiuna, chiar revanșa, sunt mecanisme care ar putea explica ofensivele tot mai virulente împotriva ideilor şi practicilor pluralismului democratic. Mai mult, mie mi se pare că resentimentul este motivația adâncă a celor pentru care orice formă a nobleței spiritului trebuie automat terfelită. Formule derogatorii de genul „las’ că știm noi” se întâlnesc cu eternele imprecații bășcălioase: „Dar cine-i el, sau ea, să ne dea nouă lecții?” Se recurge la fișe de cadre, se reproșează originea etnică, este reluată tema abjectă a „culpabilității genetice”.
Apar (ori reapar) personaje larvare care se cațără, grație atacurilor împotriva spiritelor ce clădesc, pe piedestaluri prin nimic meritate. Resentimentul este inseparabil de voluptatea maculării, a înjosirii, a calomnierii. Nu toți resentimentarii sunt spirite inferioare. Într-o carte mult-discutată publicată postum, un faimos cărturar făcea chiar un straniu elogiu al resentimentului. Există deci şi cei care, deși ar avea rațiuni să se opună valurilor resentimentare, nu îşi pot reprima pornirile demolatoare, furiile născute dintr-o adeseori auto-impusă solitudine. Oameni care nu se pot împăca sub nicio formă cu ideea că nu (mai) sunt actuali. Din păcate, vocile care vin din direcția pe care o numim a liberalismului civic anti-totalitar sunt prea puțin prezente în mediile dominante (mă refer mai cu seamă la televiziuni). Sunt atacați continuu cei numiți, cu o sintagmă ce combină invidia cu ignoranța, „boierii minții”. Dar sunt cultivați în schimb indivizi alunecoși, onctuoși, specialiștii turpitudinilor carieriste. Principiile sunt suspendate de dragul unor „polemici” pe cât de ieftine, pe atât de sterpe. Resentimentul este o tristă stare de spirit care combină ura, aversiunea, frica, insecuritatea şi un mistuitor complex de inferioritate. Dacă doriți, resentimentul este o emoție publică nocivă și o experiență subiectivă auto-devorantă.
