Ivan Deneș (1928–2011) a fost un personaj născut parcă din romanele lui Joseph Conrad ori din povestirile lui Borges. Un destin asemeni grădinii potecilor ce se bifurcă. Regimul comunist a dovedit o diabolică inventivitate în a anihila verticalitatea ființei umane. Între victime, au existat mulți care au rezistat, dar au fost și unii care, supuși supliciilor teroriste, au cedat și au făcut pactul cu forțele Răului, au devenit informatori. Chiar între aceștia, unii și-au îndeplinit rolul à contre coeur, cu minim zel și fără a-și vătăma prietenii. Alții însă au mers cu abjecția foarte departe, și-au călcat în picioare prietenii de-o viață, au înșelat investițiile de încredere ale unor oameni pe care pretindeau că-i iubesc.
Ivan Deneș a fost un jurnalist german originar din România (născut la Timișoara în septembrie 1928), fost deținut politic în temnițele comuniste, fost colaborator al postului Radio Europa Liberă și fost informator asiduu al Securității interne și externe (DIE). Nu un informator oarecare, ci unul de înaltă clasă. Nu a rupt cu Securitatea nici măcar la sfârșitul jocului, când era limpede că dictaturile comuniste nu mai aveau nicio șansă de supraviețuire. Trăia în Berlinul de Vest, unde conducea o mică agenție de presă, urmărea înfrigurat ultimele zile ale regimului Honecker, dar rămânea un fidel colaborator al serviciilor secrete din România.
Merită analizată propensiunea serviciilor secrete comuniste în a-și camufla activitățile sub masca unor fantomatice „agenții de presă” ori a unor falimentare, dubioase și totuși durabile „galerii de artă”, „librării de extremă dreapta”, etc. În noiembrie 1989, generalul Aristotel Stamatoiu, șeful Centralei Informațiilor Externe - aflam dintr-un remarcabil articol al lui William Totok transmis în urmă cu vreo șapte ani la RFI - a propus decorarea in absentia a lui Ivan Deneș cu ordinul „Tudor Vladimirescu” pentru „merite deosebite”. Care merite vor fi inclus turnătoriile despre scriitori non-conformiști, despre muzicieni, despre regizori, actori, ziariști, despre oameni care i se destăinuiseră crezând că au de-a face cu un om onest. Nu s-a mai întâmplat acest lucru din cauza prăbușirii regimului. Dar nu pot să nu-mi amintesc că, după asasinarea lui Troțki în august 1940, agentul NKVD Ramón Mercader, condamnat la 25 de ani închisoare în Mexic, a primit, in absentia și în secret, ordinul „Lenin”.
Mă întreb dacă există în arhivele SIE vreo listă a celor decorați astfel de către regimul comunist. Nu pot crede că era vorba de o onoare rezervată exclusiv lui Ivan Deneș. Mă întreb, de asemenea, dacă Deneș s-a mai văzut cu foștii săi „handlers” după 1990 și dacă „misiunile” lui s-au încheiat, într-adevăr, atunci...
Deși evreu, în anii de după revoluțiile din 1989, Deneș a migrat spre cercurile de extremă dreapta din Germania, devenind chiar redactor-șef al unei publicații din această zonă ultra-naționalistă, cu pronunțate accente anti-americane și anti-israeliene (la frontiera cu antisemitismul). În necrologurile apărute în publicațiile de această orientare, Deneș este glorificat pentru „curajul” demistificării „coastei de Est” din Statele Unite, formula-cod pentru cei care cred în omnipotența „lobby-ului evreiesc” și în alte versiuni de teorie a conspirației.
Deci nu antisemitismul de partid și de stat din statele comuniste îl frământa pe Ivan Deneș, ci rolul cercurilor evreiești în politica externă americană și problema drepturilor omului pentru palestinieni. Fixațiile extremelor sunt teribil de asemănătoare și de previzibile. Cele două extreme au nevroze comune. Deneș și-a raționalizat aceste obsesii, considerându-se un campion al „incorectitudinii politice”. A fraternizat cu cercurile ce-și zic radical-conservatoare, dar care sunt în realitate ultra-naționaliste, antisemite și xenofobe. A fost înmormântat la un cimitir evreiesc din Berlin. Este cunoscut faptul că serviciile secrete comuniste au fost mereu active în rândurile mișcărilor populiste ultra-naționaliste (cazul Pordea și „Frontul Național”). Aceasta poate fi explicația pentru ralierea lui Ivan Deneș mișcării Die Deutschen Konservativen.
Nu m-am întâlnit personal cu Ivan Deneș, dar am corespondat cu el în 1989, când începeam lucrul la ceea ce avea să devină cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc. Mi-a răspuns detaliat, cu amabilă precizie, la un număr de întrebări punctuale. Auzisem despre Deneș în țară de la Alexandru Ivasiuc și de la Tita Chiper. Îmi vorbiseră despre el și alți prieteni, știu că avea relații amicale cu G. M. Tamás (pe care l-a și turnat). Știam că publicase, prin 1968, un roman cu cheie despre arestările din anii ’50 cu titlul Păpușarul, că tradusese în românește scrierile unor Thomas Mann, Hermann Hesse, Aharon Megged, Thornton Wilder, Robert Graves, că plecase spre Israel, că ulterior ajunsese în Germania. L-am auzit la Europa Liberă de câteva ori și am fost frapat de claritatea analizelor sale. Vocea și stilul sunau cât se poate de occidental. Ulterior, am auzit că avusese relații tensionate cu Noël Bernard, că directorul Europei Libere decisese să întrerupă colaborarea lui Deneș în raport cu care începuse să aibă serioase dubii.
