Şi curg gârlă promisiunile frumoase, stimaţi ascultători. Un partid vrea să returneze primăriilor pădurile, iazurile, carierele de nisip şi de lut, altul promite un salariu mediu de 15 mii de lei şi confiscarea tuturor averilor făcute ilegal, unii promit dezrădăcinarea corupţiei, alţii o viaţă faină pentru pensionari.
Nu vreau să enumăr aici toate promisiunile electorale deoarece aş avea nevoie de vreo 5-6 tablete matinale. Credeţi-mă sunt multe, sunt foarte multe. Dar, după 11 iulie, aceste promisiuni care izvorăsc acum ca din cornul abundenţei, vor dispărea şi se va aşterne o linişte adâncă. Vreau să vă spun iată ce, stimaţi ascultători…
Că cele mai multe din aceste promisiuni nu au nici în clin, nici în mânecă cu realitatea e de domeniul evidenţei şi numai un om foarte naiv poate să le dea crezare. Sunt nişte trucuri uzate prin care politicienii moldoveni încearcă să-şi asigure mai multe mandate. Viaţa noastră nu se va schimba fundamental după 11 iulie, aceleaşi probleme ne vor încolţi, aceleaşi boli. Dar mărturisesc că, deşi înţeleg totul, am un sentiment ciudat. Promisiunile astea goale îmi creează totuşi un soi de fundal liniştitor, îmi alimentează o zdreanţă de speranţă, e ca şi cum ai pentru moment senzaţia că viitorul luminos e posibil. Da, înţelegi că mesagerii partinici debitează gogoşi, dar, pe de altă parte, faptul că ei par acum atât de atotputernici şi ocrotitori îţi creează senzaţia că, în fond, politicienii ar putea chiar să facă ceva vreodată. Ei n-o să facă mare lucru, e limpede, dar ar putea pesemne să facă. Îi vezi acum atât de convingători şi încrezători, nişte coloşi care sunt gata să răstoarne munţi.
Vreau să spun că îmi vor lipsi promisiunile şi gogoşile astea după 11 iulie. Parcă cotidianul searbăd cu promisiuni e mai suportabil decât un cotidian searbăd fără promisiuni. Ce ziceţi?
