În urmă cu 75 de ani, Dresda era un oraș complet neapărat. Pentru că avusese o atât de mică importanță în efortul de război, înaltul comandament nazist nu-l înzestrase cu tunuri antiaeriene, iar cei câțiva soldați aflați în vecinătate au fost surprinși în noaptea de 13–14 februarie 1945, când a avut loc devastatorul bombardament.
Deși Dresda nu avea nici concentrarea de trupe germane pregătite să se deplaseze spre est, nici sediile Gestapo și nici fabricile de gaze toxice pe care bombardierele britanice fuseseră instruite să le atace, avea totuși o populație de peste 600 000, umflată până spre 1 400 000 de către valurile de refugiați de război. Toți aceștia ajunseseră aici în căruțe, vagonete și pe jos, din acele marșuri pomeranice și sileziene, fugind din calea Armatei Roșii, care se deda la atrocități asupra populației vorbitoare de germană din răzbunare pentru ce făcuse armata lui Hitler, cu doi ani mai devreme, în drum spre Stalingrad.
În prima noapte de raiduri aeriene, mii de refugiați au fost masați la Gara Centrală din Dresda și în vecinătate, și au pierit acolo. Orașul, atras în acest fel de complezență din pricina aparentei lipse de valoare ca țintă militară, își neglijase și apărarea civilă (deși, orice nivel de pregătire ar fi fost de puțin folos în fața magnitudinii furtunii de foc care a urmat).
Veștile despre ororile bombardamentelor și urmările lor s-au împrăștiat rapid în țările combatante și non-combatante. O primă estimare din partea unui rezident elvețian din Dresda în timpul atacurilor a apărut într-un ziar din Elveția în martie, creionând în detalii vii maldărele de cadavre mutilate și carbonizate de pe străzi și din parcuri, distrugerea aproape completă a clădirilor istorice din vechiul oraș, precum și duhoarea morții și putrefacției de pretutindeni. Londrei și Washingtonului li s-au cerut, cu deplină uluială, explicații.
Potențialul propagandistic al traumaticului episod a fost rapid sesizat de către ambele tabere beligerante. Biroul lui Goebbels, hiperactiv chiar atunci când Reich-ul părea a se prăbuși, a folosit cazul Dresda în transmisiuni și broșuri de război. Cifrele morții au fost revizuite de la peste 200.000 de victime, la prima estimare, spre 120.000–150.000, la o a doua. Rușii au utilizat bombardamentul într-un mod diferit. Dresda avea să fie ocupată de către armata sovietică pe 8 mai 1945, ziua capitulării Germaniei naziste. Cifrele estimate de sovietici au fost cu mult mai mici decât în realitate, minimalizând astfel „puterea” Aliaților.
Înfiorătorul atac a avut o singură urmare mai fericită. Colecția de arte frumoase, plastice și decorative a orașului fusese cu adevărat legendară vreme de câteva secole. Tablourile, schițele, sculpturile găzduite de Muzeul Zwinger într-una din faimoasele clădiri baroc ale Germaniei, precum și alte „comori”, porțelanuri, aur, argint, fildeș, pietre prețioase, corali, găzduite de muzeul de artă modernă Albertinum, câștigaseră Dresdei renumele de Elbflorenz, sau „Florența de pe Elba”. Atunci când au început bombardamentele aliate asupra Germaniei, toate aceste colecții au fost mutate din muzee în păduri și alte ascunzișuri din împrejurimi. În mod miraculos, cele mai multe au supraviețuit, dar picturile, în special, operele unor Rubens, Titian, Canaletto și alți maeștri ai picturii germane și franceze de secol XVIII și XIX, au fost deteriorate de frig și umezeală. Multe dintre ele au fost expediate de sovietici la Moscova și Leningrad, acolo unde au stat sechestrate până în 1956, când regimul lui Hrușciov le-a returnat orașului saxon.
Bombardamentul asupra Dresdei s-a insinuat puternic în memoria publică a celui de-Al Doilea Război Mondial. Plin de biserici frumoase (în special cea luterană cunoscută sub numele de Frauenkirche), elegante clădiri baroc de apartamente și grădini încântătoare, orașul Dresda fusese un important centru al artei și culturii, precum și o „vitrină” arhitecturală încă de la începutul secolului XVIII. Toate acestea n-au făcut decât să amplifice regretul legat de distrugerea sa.
Prezența unui număr mare de refugiați și faptul că aceștia fuseseră atacați violent în timpul groaznicei „furtuni de foc” au făcut din raidul asupra Dresdei ceva tulburător de diferit de alte campanii aeriene din perioadă. Numele „Dresda” a fost adesea invocat alături de „Hiroshima” și este încă rostit frecvent atunci când se dezbat atacurile aeriene din războaiele contemporane (de pildă, bombardamentul asupra Bagdadului din 2003). Astăzi, Dresda apare ca un episod complet atipic, o anomalie morală sau genul de eveniment singular provocat de Aliați prin utilizarea unor tactici de bombardament neobișnuite.
Bombardamentul a ucis 25 de mii de persoane
În 2010, o comisie de experți (istorici), studiind acest episod controversat, a ajuns la concluzia că bombardamentul ucisese 25 000 de persoane. În zilele care au urmat, cele mai multe cadavre au fost arse sau îngropate la comun de teama unor epidemii. Până și Winston Churchill a vorbit despre o crimă de război, deși și-a nuanțat foarte mult declarațiile. Nevoia strategică a unui asemenea raid al morții a rămas subiect de controversă iar bombardamentul asupra Dresdei a fost trăit ca o traumă națională în Germania. Dresda rămâne unul din simbolurile marcante ale ororii care a fost a doua conflagrație mondială.
Trauma a fost exploatată și de extrema dreaptă germană, care a organizat constant mitinguri pe străzile orașului și a venerat în chip radical acest „martiriu”. Nu întâmplător, Dresda este astăzi unul din centrele active ale Alternativei pentru Germania (AfD) și ale grupurilor anti-refugiați din această țară. Dificultatea întoarcerii unei asemenea pagini a resentimentului se explică și prin faptul că, în perioada Războiului Rece, Republica Democrată exploatase din plin ura față de „gangsterismul anglo-american”. Este și motivul pentru care ieri (joi), cu prilejul ceremoniei de comemorare a 75 de ani de la bombardarea Dresdei, președintele german Frank-Walter Steinmeier „i-a îndemnat pe concetățenii săi să respingă rasismul și antisemitismul”.
Ceea ce declara la un moment dat parohul reconstruitei Frauenkirche, faptul că cine vorbește astăzi despre suferința Dresdei nu trebuie să tacă deloc asupra vinovăției germane, definește mai inspirat neclaritatea morală a întregului episod. Dresda continuă să fie o sursă de disconfort deopotrivă pentru britanici și americani, dar rămâne și o mărturie totală și cutremurătoare despre cât de greu poate fi controlată capacitatea umană de distrugere, mai ales în condiții de război...
