Evenimentele violente desfășurate în ziua de 6 ianuarie la Washington sunt prea grave pentru a fi plimbate prin comparații fără sens. La doar câteva ore după ce Capitoliul - faimoasa reședință a dezbaterii parlamentare americane - a fost atacat de demonstranți pro-Trump, comentatori, analiști și amatori de notorietate nerăbdători să își demonstreze buna creștere civică au scotocit printre amintiri și clișee. Unii au vorbit de insurecție, alții de lovitură de stat sau de terorism. Alții au căutat mai multă precizie și au văzut o reluare a Nopții de Cristal naziste (1938), un nou Pearl Harbor(1941) sau - după model românesc - o variantă americană a Mineriadei din 1991. Nici una din aceste comparații nu stă pe cunoaștere și nu încearcă să fie logică.
„Insurecția” fără arme e o imagine și nimic mai mult. „Lovitura de stat” care nu încearcă să preia puterea, nu are un program și un lider și nu contează pe aliați în sistem e un fel de a dramatiza discuții. Trimiterea la Kristallnacht și Pearl Harbor lasă nelămurit ceva esențial: cine erau evreii și cine japonezii în ziua de 6 ianuarie 2020? Iar dacă vionețele de la Washington au urmat tiparul Mineriadei din 1991, ar trebui să credem că atacatorii au încercat să regleze o răfuială de partid și au fost brațul înarmat al unei facțiuni care a măturat o altă facțiune (așa cum a fost îndepărtat, în 1991, Petre Roman de foștii lui parteneri din FSN).
Și atunci ce a fost atacul din 6 ianuarie2020? Un act huliganic? Indiscutabil. O izbucnire alimentată de ani lungi de frustrare? Nimeni nu poate susține că, din 2016 încoace, adepții lui Trump (”deplorabilii” descriși de Hillary Clinton) au fost răsfățații mass mediei și protejații ”lumii bune” din universități, crema academică și zona corporatistă. Dar toate astea sunt detalii în culori tari. Tabloul istoric și politic general e vast și nu va fi niciodată elucidat de comparații dubioase, insatisfacții personale, dezmăț brutal și drame locale - deși le cuprinde și presupune pe toate.
Atacul lansat împotriva Capitoliului e un eveniment istoric de primă mărime, întunecat de violența gregară a crizelor terminale și deformat de mitologia incendiară cu care se hrănește războiul propagandistic. Ne vom apropia de adevăr numai în măsura în care vom refuza explicațiile servite și istoria prefabricată. Primul pas cere recunoașterea onestă și integrală a stării de conflict intern care domină viața amerciană a ultimilor mai mult de 50 de ani.
Această divergență dură a înaintat rapid după 1960, a luat forma protestului american anti-american în a doua jumătate a anilor ’60 (contracultura pop), a continuat cu ascensiunea victorioasă a ideologiei post-marxiste și anti-capitaliste care a preluat controlul în universități și în cultura publică. Ajunsă, azi, la apogeu, sub eticheta cuprinzătoare a ”progresismului”, această nouă ortodoxie radicală acuză și încearcă să răstoarne funadmentul civlizației americane.
În 50 de ani de trecere accelerată și adesea traumatică prin această redefinire morală și socială, tot ce știam despre America s-a schimbat. Economia a fugit pe piața globală și a lăsat în urmă clasa direct productivă. Politic, Partidul Democrat a abandonat alianța cu așa numitele „gulere albastre” (muncitorimea de diverse grade și calificări) și a devenit forța politică a corporatismului. America netitrată a parcurs dureros o declasare socială masivă, însoțită de umilință și agravată de disprețul noii lumi conducătoare. Republicanii înșiși s-au integrat în noul sistem și au creeat, astfel, spațiul mental pentru un resentiment imposibil de calmat și locul politic pentru un lider venit din afara politicii. În 2016, populismul și Donald Trump au ocupat aceste goluri, după ce americanii copleșiți de refuz și indiferență oficială au încercat și epuizat toate variantele.
Victoria lui Trump a luat prin surprindere un establishment atotputernic, bogat dar și complet neatent la starea de fapt.
Apoi, din prima zi de mandat a noului Președinte, conflictul s-a reluat, cu o singură deosebire: a devenit război mediatic, politic și administrativ deschis. Obiectivul: compromiterea și înlăturarea lui Trump, intrusul gigantic din inima sistemului. Vreme de patru ani, fără încetare, temă ignorată, argument neîncercat și afirmație nefolosită, în fiecare din cele 35040 de ore dintre 2016 și 2020, America a fost scăldată dinăuntru și din afară de una și aceeași obsesie multidimensională: nu Trump!
Spre deosebire de momentul 2016, alegerile din 2020 au fost pregătite minuțios de Democrați și însoțite de un baraj incredibil de dezvăluiri, acțiuni în justiție, dosare de presă și colosale operații de masare a opiniei publice. Trump a fost pus sub acuzare pentru complicitate frauduloasă cu statul rus. Operația n-a reușit dar bombardamentul mediatic a continuat. Apoi, economia, puternic și convingător relansată de Trump, a fost zguduită de șocul fără egal al pnademiei COVID. Alegerile din noiembrie 2020 s-au desfășurat în condiții nemaivăzute.
Ponderea votului poștal a luat proporții uriașe, tot sub presiunea măsurilor anti-COVID.
(…)
Președintele Trump a susținut fără încetare că alegerile au fost „furate”
Aproape instantaneu, presa, sociologii și comentatorii au îmbrățișat două interpretări, coloane de cifre și concluzii complet opuse. Varianta cercurilor apropiate lui Biden sau – în orice caz – nu tocmai apropiată lui Trump a respins, cu propriile argumente, teoria fraudei și a pus acuzațiile lui Trump în seama frustrării. Dimpotrivă, tabăra Trump a atacat cu o indignare nesfârșită datele și mecanismele electorale care au dat tabloul oficial al alegerilor. O cascadă de argumente privitoare la înregistrarea alegătorilor, evidența populației, semnături sau lipsa lor pe documentele oficiale, identități dubioase sau imposibile în votul poștal și curba matematică de vot au fost folosite pentru a declara rezultatele cel puțin suspecte sau pentru a le contesta cu totul. Și de o parte și de alta, cifrele și construcțiile analitice par convingătoare, fie că e vorba de colecții de nereguli bizare, fie că e vorba de contra-argumentele care le declară nule. În paralel, președintele Trump a susținut fără încetare că alegerile au fost „furate” și, în mod cert, a creat sau a ajutat la apariția unui corp de opinie contestatar, resentimentar și totalmente insensibil la orice sugestie venită din cealaltă tabără.
Conflictul ce urma să fie stins de alegeri trecea în faza cea mai periculoasă. Votat de 74 de milioane de americani și înarmat cu numeroase indicii de fraudă, Trump a lansat provocarea finală și a revenit dramatic la tema fraudei în de acum faimosul miting de protest de la Washington. Acesta e punctul în care a explodat ziua de 6 ianuarie.
Conflictul terminal care a rupt societatea americană în două grupuri umane ostile s-a transferat și a fost continuat în disputa din jurul alegerilor. Nimic nu mai e reciproc inteligibil și nimic nu mi poate convinge întreaga societate americană. Cifrele, raționamentele, analiza și știința însăși au pierdut puterea de arbitraj.
Fără înțelegerea realității americane din nomentul alegerilor, nimeni și nimic nu va reuși să înțeleagă de ce a au avut loc violențele din 6 ianuarie și ce urmează după această zi plină de consecințe. Mai întâi, ar trebui spus ceva important despre cea mai evidentă trăsătură a evenimentelor din 6 ianuarie: violența.
