Probabil ați auzit de mai multe ori expresia „Viața bate filmul”, dar se întâmplă și invers: ca filmul să fie mai spectaculos decât viața despre care povestește. Și genul acesta de film puteți să-l vedeți la Festivalul „Cronograf”. Despre „Cronograf” vorbim astăzi. Cu cine anume, aflați imediat.
Ce înseamnă filmul documentar în ziua de astăzi? De la Lumière încoace, am văzut, da, „Intrarea trenului în gară” ce impact a avut și de atunci sigur că lumea nu mai sare din sala de cinema ca să iasă atunci când se proiectează asemenea documentare. Dar totuși, ce a rămas din marele impact al documentarului? Vorbim astăzi cu Leontina Vatamanu, care este directorul artistic al „Cronograf”-ului, selecționera, una dintre cele mai mari consumatoare a tot ce intră întâi în concurs și, după aia, ce rămâne în selecție vedem noi; și Mircea Surdu, un documentarist vechi în meserie, telejurnalist. Mai nou, este directorul Studioului „Telefilm Chișinău” și prezintă un film în concurs...
Mircea Surdu: „...în afara concursului.”
Leontina Vatamanu: „Și este și în juriu...”
Europa Liberă: În afara concursului și este în juriu... Leontina, deja sunteți un festival prestigios. Cum e să fii deja mofturos, să mai dai la o parte niște filme? Selecția, probabil, asta presupune - când vin oamenii și vă bat la ușă și zic: „Ne primiți și pe noi cu un filmuleț?” și Dvs. spuneți: „A, nu ajungeți la rigori...”. La care rigori nu se ajunge atunci când spuneți: „Mai încercați...”?
Leontina Vatamanu: „Da, într-adevăr, Festivalul Cronograf a ajuns la ediția a XV-a și noi ne mirăm, nici nu știu când au trecut anii ăștia și a crescut și el în timp. Festivalul este și el un organism care se dezvoltă, crește, se maturizează și adună filme bune, adună oameni, adună experiență. Într-adevăr, anul acesta am avut un număr record de filme, aproape 900, vreo 889.”
Europa Liberă: Dar de ce vrea lumea să vină la festival? Eu înțeleg la Cannes, că acolo te arată pe covorul roșu, intri în știri, garantat... Dar la Chișinău de ce?
Leontina Vatamanu: „Pentru că există un Festival de film documentar aici, la o intersecție de drumuri, unde se adună documentare din Europa de Est, din spațiul post-sovietic, de asemenea, vin documentare din toată lumea; are o atmosferă prietenească acest festival, are premii atractive totuși...”
Europa Liberă: Dar cel mai mult contează să testezi un produs, nu? Așa înțeleg eu, ca și un sportiv la o olimpiadă, să vadă ce performanțe poate să obțină în competiții cu alți maeștri, nu?
Leontina Vatamanu: „Exact! Dacă ne referim la documentariștii străini, dar mai cu seamă pentru ai noștri acest festival și acest ecran sunt o posibilitate să-și etaleze lucrările, să interacționeze cu publicul, să discute, să intre într-o competiție, să-l ofere unui juriu...”
Europa Liberă: Proporția între începători și maeștri. Cât de mulți sunt de ăștia deja cu epoleți de cineaști și câți tineri, pe parcursul acestor 15 ani, ce tendințe ați văzut?
În eșantionul de regizori apar foarte multe femei și au documentare de forță, foarte interesante...
Leontina Vatamanu: „Sinceră să fiu, anul acesta am observat o tendință foarte interesantă în filmul documentar – în eșantionul acesta de regizori apar foarte multe femei și au documentare de forță, foarte interesante, ceea ce mă bucură și eu le vizionez cu o mare curiozitate.”
Europa Liberă: Și ele au un specific anume în abordări? Dacă nu te uiți la titre, îți dai seama?
Leontina Vatamanu: „Da. Există o doză mai mare de sentimentalism, poate, dar vreau să spun că există o mare doză de curaj, de provocare. Sunt subiecte foarte interesante abordate de femei – de la război până la drame personale, subiecte foarte, foarte sincere și personale, să spun. Eu cred că femeile sunt un pic mai curajoase, se apropie de o zonă personală (cum să zic?), așa... la nivel de milimetri, adică foarte aproape...”
Europa Liberă: Înțeleg, întotdeauna se discută despre asta – bărbații declanșează războaiele și femeile le opresc. Mircea (vorbim cu un membru al juriului), festivalul acesta, de fapt, calibrează un anumit stil. Iată, Leontina spune că intrarea femeilor regizoare impune o anumită abordare, o anumită listă de subiecte. Cum s-a mișcat documentarismul prin prisma acestui festival?
Mircea Surdu: „În primul rând, felicitări Leontinei, organizatorilor, eu cred că ei trebuie să aibă o mare doză de curaj în timpurile noastre ca să ajungă la ediția a XV-a.”
Europa Liberă: Curaj e eufemistic spus?
Mircea Surdu: „Curaj! Pentru că a găsi bani în Republica Moldova, a face film, a aduce sub aceeași umbrelă mulți cineaști din multe zone este un lucru foarte important. Este unicul festival de specialitate, de aceea când nouă ni s-a propus să arătăm în afara concursului un film documentar, ultima realizare a „Telefilm Chișinău”, nu am ezitat nicio clipă, pentru că o întrebai pe Leontina: „Ce se întâmplă la acest festival?”. – „Atmosfera”. Asta contează. Vin oameni din afara țării și din țară care trăiesc pe aceeași lungime de undă. Noi încercăm să ne raportăm - unde suntem noi, unde este filmul documentar moldovenesc. Eu nu aș remarca numai femeile. Au venit o pleiadă de tineri care deschid ușa cu piciorul în filmul documentar, în film, în general. Acesta-i un lucru foarte pozitiv, din punctul meu de vedere.”
Europa Liberă: Filmele de astăzi diferă de filmele de acum zece ani, când nu era „Крым наш”-ul (Crimeea e a noastră), când nu era Donbasul? Viața, din păcate, impune un anumit top al subiectelor.
Mircea Surdu: „Categoric diferă. Noi acum lucrăm la un film documentar, suntem în perioada de pregătire. Se numește - varianta de lucru, cel puțin, este „Șase personaje în căutarea unui teatru”. Este despre teatru, evident. Am făcut o analogie după Luigi Pirandello, „Șase personaje în căutarea unui autor”, și am vizionat filmul lui Alecu Deleu, pentru că acesta a fost un punct de pornire, „Încercarea cercului”, primele zile din viața Teatrului „Eugène Ionesco”, dacă vi le mai amintiți. Teatrul „Eugène Ionesco” s-a născut la Râmnicu Vâlcea. El a făcut un film, un film romantic, un film unde ciutura la o fântână se plimbă dintr-o parte în alta și lumea savurează acest cadru, de exemplu, 30 de secunde; un film în care regretatul Pavel Sabin, dacă ți-l mai amintești, de la Teatrul „Luceafărul”, tot merge pe o stradă, cadre lungi, așa cum le spunem noi, „a la Tarkovski”...”
Europa Liberă: Film făcut când?
Mircea Surdu: „În ‘91, probabil, în ‘92... Acum lucrurile s-au schimbat, a venit duritatea în filmul documentar.”
Europa Liberă: Am înțeles. Filmul acesta, adus în sala de astăzi, l-ar gusta lumea, iată, cu ciutura, cu abordări romantice? Astea funcționează?
Mircea Surdu: „Eu l-am gustat, dar, probabil, mai este vorba de generație. Eu vin dintr-o altă generație, care am gustat și acele lucruri. Acum trebuie să le testăm pe tineri. Este veșnica discuție dacă va apărea sau nu va apărea un cinematograf în Republica Moldova pentru cineaști, pentru filmele documentare. Dacă s-ar da filmele astea mai vechi acolo, eu aș vrea să urmăresc reacția tinerilor. Noi avem unde arăta filmele, da, îl arăți la televiziune, îl vede sigur că un număr mai mare de oameni, dar pe mine mă interesează în sală reacția nespecialiștilor și a specialiștilor.”
Europa Liberă: Înțeleg că tocmai pentru nespecialiști se lucrează. Uite, Leontina, ne imaginăm: oprim pe bulevardul Ștefan cel Mare troleibuzul, pe toți îi luăm și îi aducem în sală. Ar fi un experiment sociologic. Un asemenea public vă doriți sau vreți totuși un public elevat, care să înțeleagă atunci când Mircea spune de „Șase personaje...” că, vezi, Doamne, e o replică sau că e o aluzie, sau că e o chestiune luată trimitere la Tarkovski? Pentru cine, de fapt, selectați filmele?
Leontina Vatamanu: „Pentru tot felul de public, aș spune eu, pentru că Cronograf-ul s-a extins, a ieșit și din sala de cinema, a pătruns și în spațiul liber, sub cerul liber. Avem proiecții pe strada pietonală pentru publicul, să spunem, care poate nimeri întâmplător la festival, care poate se plimbă cu familia și îl captivează ceea ce vede pe ecran și poate rămâne; avem proiecții la Cinematograful Buiucani, la „Apartamentul deschis”, care este un spațiu neformal, pentru altfel de public. La Muzeul de Istorie prezentăm câteva filme istorice, iar la „Odeon”, totuși am făcut un program pentru publicul de diferite vârste. Vrem să invităm copiii la Cronograf Junior să vadă ce înseamnă un film documentar diferit de ceea ce văd ei la televizor sau în altă parte; îi invităm pe adolescenți la o secțiune care se numește „Un like pentru documentar” și avem și un juriu format din adolescenți. Și am ales filme pentru ei, care i-ar interesa și care cumva se conjugă cu starea lor de spirit, cu modul în care percep...”
Europa Liberă: Am înțeles. Dar cum e produsul acesta? Dumneata impui un stil ca selecționer, de exemplu?
Leontina Vatamanu: „Da.”
Europa Liberă: Ca un selecționer la echipa de fotbal, de exemplu, dumneata îți alegi jucători pentru fotbal de ofensivă sau pentru apărare. La documentar, când dumneata calibrezi prin festival stilul acestui festival dumneata vrei, de exemplu, bucăți de viață cum sunt acum foarte dramatice, cu migranți, cu războaie sau plaiul nostru mioritic unde a mai rămas o oiță, „O sută de movile”, la Soroca s-a făcut acoperișul? Eu sigur că absolutizez și poate bagatelizez, dar totuși: ce vreți voi de la festival și ce propuneți publicului?
Leontina Vatamanu: „Păi tocmai de asta festivalul acesta e atât de complex, pentru că sunt diferite secțiuni. Publicul își poate alege cumva ceea ce-i place.”
Europa Liberă: Mircea spunea, de exemplu, de cadRO. La cadRO ce vedem?
Leontina Vatamanu: „CadRO e o secțiune care este dedicată filmelor despre români și comunități de români de peste tot, din toată lumea. Cumva, este o secțiune mai identitară, să spunem.”
Europa Liberă: Prin care spunem ce – „Români de pretutindeni, uniți-vă!” sau „Ah, ce bine e să fii român!”, sau despre bunii români?
Leontina Vatamanu: „Ce înseamnă să fii român oriunde în lumea asta...”
Mircea Surdu: „Cât e de rău să fii român, poate, câteodată?”
Leontina Vatamanu: „Poate să fie și rău, poate să fie și bine. Cum e să fii român în Basarabia, cum e să fii în Franța sau oriunde în lumea asta, chiar și în România... La producții locale, aici aș vrea să mă opresc un pic, pentru că observ un salt calitativ în ceea ce privește documentarele făcute la noi și înscrise în această secțiune. Chiar am remarcat, au fost aproape 20 de lucrări și am simțit că se rup de documentarul de televiziune și încearcă să intre în zona asta mai de documentar de artă, cu încercări, cu căutări, cu subiecte mai neobișnuite, mai interesante. Este o secțiune care vrea să încurajeze producția de documentare în Republica Moldova și acolo se regăsesc tot felul de regizori și este acest moment al competiției, care mie mi se pare foarte important într-un mediu viu în care ar trebui să intre acest stimulent, iar secțiunea principală, acolo nimeresc documentarele cele mai recente, care circulă pe la festivaluri internaționale, documentare de calitate, de calibru, să spun așa...”
Europa Liberă: Aici zic „Stop!” și îl întreb pe Mircea: ce înseamnă documentar bun? Iată, eu am venit după facultate să mă angajez la „Telefilm Chișinău” și vreau să fac un documentar. Dumneata preț de zece minute trebuie să-mi spui ce înseamnă documentar bun.
Mircea Surdu: „O să fiu nevoit să te refuz, și te-aș lua cu două mâini, dar directoarea Companiei „Teleradio-Moldova” nu ne-a dat două unități, care erau prevăzute conform Caietului de sarcini, așa că nu ai loc acolo. Suntem patru și vom rămâne patru acolo.”
Europa Liberă: Și totuși...
Mircea Surdu: „OK. Eu voiam să spun altceva și lasă-mă să completez. Eu nu cred că un film documentar este făcut pentru cineva anume. Un film documentar, din punctul mei de vedere este – vorba unui înțelept grec – „ca o pajiște de pe care fiecare își alege ceea ce poate: lupul – iepure, iepurele caută morcovi, morcovul caută umezeală” și tot așa. Un film documentar, când îl vede un tânăr, înțelege ceva din el; când îl vede un specialist, înțelege cu totul altceva din el. Eu am testat acest lucru pe câteva filme documentare pe care le-am prezentat în provincie, la Dondușeni, într-un sat și în centrul raional Soroca. Să știi că oamenii de acolo, oameni simpli, cum ai zis tu, s-a oprit autobuzul, au venit din sat cei care au vrut să vină, s-a oprit troleibuzul și au intrat în sala de proiecție - Casa de Cultură din sat. Oamenii ăștia au râs exact acolo unde am râs noi când se montau filmele, deci ei au înțeles filmul, dar să revin la întrebarea ta. Din punctul meu de vedere – și aici trag jăratic pe turta mea – filmul documentar este un jurnalism foarte și foarte aprofundat, are o tangență foarte clară cu un jurnalism aprofundat.”
Europa Liberă: Da, dar Leontina spune că „plecăm de la documentarul de televiziune, care mai curând este reportaj spre documentarul artistic”. Iată, unde-i frontiera asta?
Mircea Surdu: „N-o sesizează nimeni și n-o vede nimeni, o simte cineva poate, dar eu chiar n-o văd. Dacă realizatorul are noroc să îmbrace într-o haină artistică lucrurile - asta se întâmplă de obicei la montaj sau în concepția lui - n-o sesizezi întotdeauna.”
Europa Liberă: Am înțeles.
Mircea Surdu: „Eu cred că granița s-a șters, pentru că este o veșnică discuție între cineaști și oamenii de televiziune. Oul și găina, da?”
Europa Liberă: Noi peste tot avem discuții. Iată, artiștii nu creează pentru un public, nici pentru un juriu, el se produce, sau un muzician, dar tot i-ar plăcea să scoată un milion de discuri. Pentru asta trebuie să facă o muzică mai pop. Și Stas Mihailov exploatează un anumit public... Deci, documentariștii sunt ei în situația asta, să se gândească totuși la ce festival merg, ce note o să ia, sau e artă pură?
Mircea Surdu: „Nu, nu e artă pură, categoric! Din punctul meu de vedere, nu poate fi în secolul nostru, în timpurile pe care le trăim noi, artă pură. Nu cred că cineaștii fac artă pură. Ai pomenit-o aici pe Eugenia Crețu. Nu știu cu ce exact ajunge ea la acest festival. Din punctul meu de vedere, este o realizatoare de filme documentare foarte bună. Formatul vostru este unul mic, 10 minute sau cât dați voi acolo pe post; dacă ea ar dezvolta unele teme și le-ar face mai mari... sau Natalia Sergheev, care a câștigat un premiu foarte important acum doi ani la ADAMI Festival, tot colega voastră. Eu nu cred că... poate, tu când faci Docudrama ta, te gândești la artă pură? Nu cred. Cred că te gândești la impactul social, când ai selectat tema...”
Leontina Vatamanu: „Este așa. Și totuși, slavă Domnului că am această libertate. Deci, eu mă simt liberă și nu am cumva niște tipare, căci totuși televiziunea impune niște tipare. Este un gen format, pornind de la lungime până la felul în care montezi și durata secvențelor ș.a.m.d. De aceea, de exemplu, sunt diferite versiuni ale acelorași documentare – pentru televiziune și pentru marele ecran. Eu am avut o experiență personală în cariera mea. Am mers cu filmul „Te iubesc, Ion și Doina” la Cinematograful „Odeon” să fac o probă, l-am proiectat și mi-am dat seama că el pe marele ecran curge cu totul altfel. Și m-am dus și l-am remontat, adică secvențele au fost...”
Europa Liberă: ...altfel decât l-ai văzut dumneata în timpul montajului?
Leontina Vatamanu: „Altfel decât l-am văzut la monitorul mic, da, exact. Deci este o altă respirație, este o altă stare, pentru că în documentarul artistic eu cred că starea contează foarte mult și felul în care tu...”
Europa Liberă: La întrebarea mea: „Ce înseamnă un documentar bun?”, dumneata a-i răspunde așa: „Starea...”
Documentarul e despre oameni, despre viață și pentru oameni, pentru că acesta-i specificul lui. El se inspiră din viață, trece prin viziunea artistului...
Leontina Vatamanu: „...și libertatea de a avea acest fler cumva și de a-l transmite, dar ziceam de arta pură și filmul documentar. Totuși, documentarul e despre oameni, despre viață și pentru oameni, pentru că acesta-i specificul lui. El se inspiră din viață, trece prin viziunea artistului, dar totuși este...”
Europa Liberă: OK. Și atunci, întrebarea tradițională: Dar de ce eu trebuie să aflu despre viața mea de la voi, când eu viața mea o știu?
Leontina Vatamanu: „Pentru că n-o știți...”
Europa Liberă: N-o știu...
Leontina Vatamanu: „...sau eu nu știu viața Dvs. Poate v-am văzut la televiziune, v-am văzut la Știri, da? Am văzut foarte multe știri despre Africa sau despre războiul din Siria, dar noi avem un documentar despre războiul din Siria, care ne arată cu totul alte fațete. Deci e cu totul diferit de ceea ce vedem la Știri, pentru că și știrile au o doză de propagandă în ele ș.a.m.d., dar aici întâlnesc oameni adevărați. Chiar și în acest film, care se numește „Femei cu cercei cu praf de pușcă”, este vorba despre soțiile teroriștilor și ele povestesc viața lor și explică în ce capcană au nimerit și cum încearcă să-și protejeze copiii, să și-i salveze și să supraviețuiască acestui conflict pe care ele nu-l înțeleg. Până la urmă, trezește niște sentimente umane, te face să fii mai înțelegător și să judeci un pic altfel lumea în care trăiești și să-ți dai seama că, de fapt, și oamenii ăștia...”
Europa Liberă: Hai să discutăm pe un exemplu care este acum în vogă: Iuri Dudi cu Gulagul. L-a văzut toată lumea și discută toată lumea cât de bine sau cât de nenimerit l-a făcut el. L-a făcut Dudi în maniera lui de rocker, pe mulți îi deranjează că n-a avut sobrietatea de altădată a altor cineaști. Iată, Mircea, stilul, pentru că Leontina spune că „contează libertatea, stilul”, dar ca să fie gustat și să fie înțeles de generația puștilor, Dudi a ales maniera asta de a vorbi, având și lucruri grave. În sensul acesta, documentarul de azi coboară totuși la nivelul receptorului, cochetează cu publicul?
Mircea Surdu: „Eu cred că se face documentar foarte diferit.”
Leontina Vatamanu: „Da...”
Mircea Surdu: „Tu ai întrebat-o pe Leontina: „Ce te interesează viața ta?”. Da, pe tine nu te interesează viața ta, dar dacă noi facem un documentar despre tine, pe cineva interesează viața ta și asta e mai important. Eroul filmului pe care o să-l prezentăm noi la Cronograf n-o să fie în sală, din păcate, n-o să fie în sala de proiecție acolo, dar este important cum tânărul regizor Eugeniu Popovici, cel care a făcut filmul, povestește viața lui Mișa, ce a selectat el de acolo și ce a vrut să spună, ce a vrut să transmită prin elementele acestea artistice în care își îmbracă el filmul. Și este foarte important cu ce întrebări o să plece lumea din sală.
Eu nu știu dacă coboară la un nivel, sigur că noi toți suntem egoiști, toți care facem film documentar suntem foarte și foarte egoiști, deci noi vrem să fim priviți, în primul rând. Și dacă ai să faci o filozofie din astea care au s-o înțeleagă trei oameni în Chișinău, sigur că atunci va fi doar artă pentru artă. Filmele documentare sunt făcute pentru ca să fie arătate. Eu iarăși o să mă întorc la ceea ce spunea Leontina, eu cred că s-a șters granița dintre televiziune și pentru că formatele de care spui tu funcționează doar în televiziunile importante din Europa, nu și în Republica Moldova. Deci formatul 28 de minute, ca să poată băga câteva minute de publicitate, sau formatul de 52, pentru ca să rămână exact opt minute pentru publicitate. Nu cred că în Republica Moldova, în afară de unele televiziuni (știm noi care) au suficientă publicitate, acestea opt minute care sunt permise de Legea transfrontalieră a televiziunilor. Probabil, dacă știam răspunsul la întrebările pe care le adresezi tu, nu veneam în acest studio, eu tot le caut...”
Europa Liberă: Să adresez și altă întrebare: Mircea, documentarul trebuie să aibă și sarcina să rămână în istorie, de exemplu, o anumită viziune a lui Mircea Surdu în anul 2019 asupra unei probleme, să aibă și valoare istorică? De exemplu, peste 20 de ani, nepoții lui Octavian Țîcu să răsfoiască și să zică: „Iată, ca o referință documentară despre ceea ce s-a întâmplat sau ce spune Mircea Surdu despre ceea ce s-a întâmplat, iată luăm documentarul”...
Mircea Surdu: „Din punctul meu de vedere, trebuie să aibă, și am dat un exemplu de film documentar al lui Alecu Deleu, pe care l-a făcut acum 26 sau 30 de ani și este valoros. Băiatul lui Petru Vutcărău, care este unul din eroii centrali ai acestui film, Laurențiu Vutcărău, o să se uite acum și o să zică: „Iată cum a pornit tata”, dar, de fapt, nu cum a pornit tata, dar cum a pornit mișcarea teatrală în Republica Moldova imediat după... în timpul Perestroikăi – cu răzvrătiri, cu spargeri de tipare, cu plecări zgomotoase, cu trântiri de uși... Așa s-a născut Teatrul „Eugène Ionesco”.”
Europa Liberă: Eu mă apropii de factologie și de osatura documentarului în sensul acesta. Pentru mine, de exemplu, e foarte important că am fost martor când, de exemplu, Val Butnaru și cu Petru Vutcărău îl sunau la telefon pe Ionesco și-i cereau voie să-i dea teatrului numele lui Ionesco. Acesta-i un episod extraordinar și-i păcat că nu a avut inspirația nimeni să filmeze, exact în timpul acesta să intre...
Mircea Surdu: „Era imposibil în acele timpuri.”
Europa Liberă: Da, sigur, sigur...
Mircea Surdu: „Nu erau telefoanele mobile, nu erau camerele de luat vederi, era imposibil. Ei au făcut maximumul posibil – au înregistrat vocea.”
Europa Liberă: Da, dar acum că este posibilitatea asta și fiecare are un telefon performant, Leontina, e obligatoriu filmul să aibă reperele astea factologice sau autorul poate să facă abstracție, să prezinte exact viziunea lui asupra?... Cum vă spuneam, Dudi și Gulagul. Că multora li s-a făcut cumva greu pe suflet din cauza frivolității cu care a abordat Dudi Gulagul, când Gulagul e o chestie de la Soljenițîn și trebuie să fie sobru și îndoliat, și el nu era.
Leontina Vatamanu: „Dacă e să vorbim despre documentariști, eu cred că una din calitățile lor prioritare ar trebui să fie onestitatea. Deci, ei trebuie să fie onești versus subiectul lor, tema pe care o abordează. Sunt foarte multe filme istorice și sigur că uneori ne revoltăm când ceva nu este respectat, nu este respectată această onestitate, dar acolo deja intră în joc, probabil, anumite interese sau această propagandă de care am spus...”
Europa Liberă: Dar de la onestitate la empatie și la jelea moldoveanului, pentru că de multe ori se creează impresia că, în mod cinic, documentariștii exploatează un fel de jele. Îl vezi pe un om că e într-o situație nasoală, de exemplu, că el e oier și toată ziua umblă prin câmp, prin curnuți, el habar n-are că viața lui e dificilă, dar documentaristul prezintă lucrurile astfel încât toți din sală, mai ales orășenii, să zică: „Vai, ce viață grea are!”
Leontina Vatamanu: „Mie îmi plac documentarele în care eu sesizez autorul în spate cumva, eu nu-i ascult textele puse pe cadre ș.a.m.d., el nu-mi induce anumite idei sau această părere a lui, dar mă lasă pe mine să judec în cele din urmă. Eu încerc să-l simt cumva, să simt și să văd ce vrea el să spună și să văd...”
Europa Liberă: OK. Și iarăși m-ați adus la un subiect foarte important și principial: cât de mult se permite, se acceptă procesarea, dacă vreți, editorială pe care o impune autorul? În filmul de ficțiune ca și cum se presupune că acolo e mâna liberă și el face dintr-o poveste, dintr-un scenariu... poate să-l transforme astfel încât nu mai vezi stilul lui Tarkovski, dar în documentar, iată, Leontina spune că, dozat, îl vrea. Mircea, dumneata ce concept ai?
Leontina Vatamanu: „Dacă tot spui o poveste, depinde cum o spui.”
Mircea Surdu: „Exact. Și autorul se implică masiv și în filmul documentar, pentru că el filmează ore și ore, dar selectează. Și atunci prin selecție deja își impune maniera, că altfel toată lumea ar face filme documentare, dacă nu ar transmite o viziune, o stare... Ceea ce spuneai tu, eu îi spun că este o probă de sentiment și sigur că documentariștii fac lucrul acesta – o să aleagă o temă care o să stoarcă o lacrimă din start, pentru că asta place publicului; documentariștii tot vor să placă publicului, până la urmă. Și m-a intrigat foarte mult acest film cu femeile cu cercei din praf de pușcă. E aleasă tema foarte speculativ, din punctul meu de vedere, dar... Eu dacă priveam așa o temă, sigur că o făceam... Probabil sunt societăți mai deschise sau soțiile alea nu mai au soții, că altfel nu mai făceau ele filmul.”
Leontina Vatamanu: „Da, depinde mult și contextul. Și contextul și cine face filmul.”
Mircea Surdu: „Dar probele de sentiment în filmul documentar, de la selecția temei, imediat noi ne gândim: prinde, nu prinde; merită să spunem povestea asta, nu merită să spunem povestea asta...”
Europa Liberă: Să vă mai întreb ceva. Am pornit de la jurnalism, reportaj, documentarele de televiziune și când, de exemplu, vine cineva să-mi dea o știre, să-mi vândă o știre, eu ca și cum am instrumente de măsurat și instrumentul cel mai important este: îi tipică, îi fenomenologică știrea, de la acest prilej eu pot să vorbesc despre un fenomen tipic sau e National Geographic, un exotism, o plantă în Polul Nord? În sensul acesta, la documentariști, mai cu seamă la documentarul cu prezența autorului, cât de fenomenologic și tipică trebuie să fie povestea, istoria, factologia, astfel încât să prezinte interes pentru OWH Studio?
Leontina Vatamanu: „Dacă ar fi să vorbim, așa, despre ce filme, să zicem, preferă Festivalul Cronograf, care nimeresc în secțiunea principală, ele trebuie să fie și profunde și relevante pentru publicul acesta, să prezinte interes și din punctul de vedere al meseriei; e o școală de film Cronografu-ul, în același timp...”
Europa Liberă: Dar, apropo, operatorii sunt menționați în mod deosebit ca meserie sau intră cumva?...
Leontina Vatamanu: „Da, există un premiu pentru imagine, da, da, da.”
Europa Liberă: Deci, școală de imagine, școală de regie, școală de laconism...
Sunt documentare de forță, deci nu poți pleca din sala de cinema neatins, nemișcat, indiferent...
Leontina Vatamanu: „...de viață, pentru că sunt niște documentare-portret care aduc niște eroi extraordinari, vreau să spun, și care sunt abordați absolut diferit. Aici putem să spunem despre diversitatea genului, pentru că unul se apropie mai aproape de eroul lui, altul îl urmărește de la distanță, altul îl provoacă să se manifeste, altul doar îl observă când există documentar observațional și tot așa, deci formule sunt foarte, foarte diferite. Depinde de autor, depinde, așa ca și în pictură, Dvs. simțiți cum ar fi intrat pe terenul Dvs., ele sunt diferite, dar sunt documentare de forță, deci nu poți pleca din sala de cinema cumva neatins, nemișcat, indiferent.”
Europa Liberă: Știți ce mă preocupă pe mine de fiecare dată la Cronograf și nu doar la Cronograf? Cum funcționează aceste produse, aceste mostre, cum acționează asupra receptorului? Și de ce spuneam că-i unu Mircea (ne considerăm colegi de generație), puștii care eventual pe pietonală ajung la proiecție, pentru că, iată, îl avem acolo, îndărătul camerei, pe Andrei-cameramanul, despre care spuneați că va participa, să-l iau repede la întrebări de ce el face imaginea în modul în care o face, nu cred că ar sta să explice în multe cuvinte, că în general e taciturn și nu-l auzi prin redacție, dar face niște imagini fenomenale și pe mine asta, de fapt, mă preocupă, dacă poți, luând exemplul acesta al lui Andrei și să-l compari cu alt Andrei, Tarkovski, de exemplu, de ce face el cadrul acesta lung și cum obține asta, care sunt mijloacele exact, care-i chimia și farmacia acestui produs pe care îl face anume Tarkovski și are așa efect asupra spectatorului.
Publicul pleacă îmbogățit spiritual. Nu știu care este magia acestui ecran mare totuși, dar ea funcționează...
Leontina Vatamanu: „Păi, Tarkovski are o poetică întreagă. El are cărți despre felul în care face film, sculptând în timp, și pentru el curgerea timpului este un element de bază, dar nu toți reacționează la filmele lui Tarkovski, într-adevăr. Deci, până la urmă, cred că creatorul creează, iar receptorul este diferit și este, nu știu... fiecare creator cred că adună în jurul lui niște admiratori, dar și niște oameni care, poate, nu-l gustă. Deci, în orice caz, la Cronograf încercăm să adunăm filme bune, documentare, vă spun, de ultimă oră, care circulă pe la festivaluri și ne bucurăm că au fost trimise și aici și publicul nostru are ocazia să le vadă măcar într-o proiecție, din păcate, dar totuși are ocazia asta și vă asigur că pleacă de aici îmbogățiți spiritual, pentru că nu știu care este magia acestui ecran mare totuși, dar ea funcționează, este și ea...”
Europa Liberă: Dvs. aveți drepturi să mai proiectați după asta filme?
Leontina Vatamanu: „Doar filmele câștigătoare, după care deja din nou cerem acordul ca să le proiectăm în caravana noastră, Cronograf Tur. Documentariștii, autorii au dreptate când spun că „noi am făcut filmul acesta cinci ani de zile, am investit și timp și bani, și este firesc să ni se plătească pentru proiecțiile de film”.”
Europa Liberă: Ca să-și recupereze cheltuielile, da?
Leontina Vatamanu: „Absolut, absolut, da, pentru că mulți din ei sunt freelancers...”
Mircea Surdu: „Și să adune niște mijloace pentru eventualele viitoare filme.”
Leontina Vatamanu: „Da, da, și asta e firesc.”
Europa Liberă: Apropo, Mircea, voi ați spus că aveți norocul acesta, „Telefilm Chișinău”, aveți garantat micul ecran al Televiziunii moldovenești, dar pentru achiziționarea altor producții, ai spus că-i explozie de producție tânără?
Mircea Surdu: „Avem și noi norocul, dar norocul acesta îl au toți realizatorii filmelor documentare din Chișinău, pentru că ei oricând pot da la Televiziunea publică pe gratis – așa cum le dăm noi – filmele, fără nicio problemă, se iau masiv filmele, dacă nu le vinzi. Aici intervine problema dacă realizatorul vrea să-și vândă filmul.”
Europa Liberă: Păi asta e.
Toată lumea, dacă se antrenează o săptămână, poate ține mâna pe roata olarului, dar foarte puține urcioare în lumea asta au intrat în marile muzee ale lumii...
Mircea Surdu: „Spuneai de jurnalism. Și asta este foarte important. Jurnalismul îl poți măsura, filmul documentar nu se măsoară; în jurnalism noi știm: o știre trebuie să aibă două păreri. Iată, la filmul documentar nu se măsoară partea asta artistică. În lume s-au făcut foarte multe urcioare, da? Toată lumea, dacă se antrenează o săptămână, poate ține mâna pe roata olarului, dar foarte puține urcioare în lumea asta au intrat în marile muzee ale lumii. Iată aici, mi se pare, trebuie să facem diferența...”
Europa Liberă: Metafora...
Mircea Surdu: „Se fac foarte multe reportaje, se fac mii de reportaje chiar și în Republica Moldova și se fac zece filme documentare și, dacă avem norocul să fie două bune în Republica Moldova, deja e mult. Au dreptul la viață și celelalte opt care nu sunt prea bune. Este o filozofie întreagă, dar eu mă bucur foarte mult pentru ei, că au ajuns la a 15-a ediție, mă bucur pentru CNC, pentru că statul totuși a pornit această explozie în film, în general, dar pentru că noi ne ocupăm, în particular, de filmul documentar, cele cinci milioane pe care le dă CNC-ul mi se par foarte importante și dacă se mai adună bani din alte părți, se va face film documentar. Este important că noi discutăm, că noi ne certăm, că noi ne batem de la niște proiecte, că noi o să mergem în sală și s-ar putea să ne lăudăm, dar s-ar putea și să ne bârfim. Asta este menirea unui festival.”
Doamnelor și domnilor, aici s-a încheiat emisiunea noastră de astăzi, la care au participat Leontina Vatamanu și Mircea Surdu. Ne reauzim peste o săptămână, iar până atunci ne puteți asculta zilnic, dimineața și seara, pe frecvențele care vă stau la îndemână sau, și mai simplu, pe internet, la orice oră. Iar sâmbătă, ca de obicei, vă dă întâlnire Valentina Ursu, după care eu, Vasile Botnaru, am să vă invit s-o luăm de la capăt. Pe curând!
