Călător „occidental” în Țările Române pentru câteva zile, sosit la București în plin Festival Național al Teatrului, m-am întrebat în mai multe rînduri dacă atrăgătoarea deviză a Festivalului, „Teatrul schimbă lumea”, ilustrează o realitate. „Teatrul schimbă lumea?” sau „Lumea schimbă Teatrul?”...
Nu știu cît și-au dorit marii dramaturgi ai veacurilor trecute, de la Shakespeare la Caragiale și de la Brecht la Eugen Ionescu, „să schimbe” cu adevărat fața lumii. Cert este că fiecare din ei a pus în fața societății timpului lor o oglindă în care să se privească și să reflecteze la prezent. Și, mi se pare, că în cazul societății românești în orice caz, mesajele lor își păstrează în cea mai mare parte actualitatea și că această adecvare le asigură și marele succes de public. Al unui public pentru care teatrul continuă să joace rolul, pe lîngă delectarea artistică, al unei supape și al unui panaceu, concomitent, la o realitate socială și politică mai cenușie ca niciodată în ultimii 25 de ani și, parcă, lipsită de speranțe.
Da, teatrul metamorfozează lumea, dar numai pentru două-trei ore, timp în care să uiți străzile pline de gunoaie, de mulțimea infinită a caselor și monumentelor istorice odinioară frumoase, de sfîrșit de secol XIX și început de veac XX, astăzi în cea mai mare parte a lor fie abandonate complet, fie lăsate în paragină, cu ornamentele lor mutilate, într-o capitală ce se pretinde europeană și a cărei deviză ar putea fi cea pe care o vezi scrisă pe toate drumurile, în toate cartierele... „Cade tencuiala”.
Într-un asemenea mediu înconjurător toxic, în care nu este greu să observi că singurele clădiri restaurate aparțin, în ordine și număr descrescînd, unor bănci străine, companii germane, librării (Cărturești) și bordeluri, sălile de teatru devin în mod sigur, seară de seară, locuri mirifice de comuniune spirituală. Asemenea unor biserici, s-ar putea zice, în care omul intră pentru scurtă vreme să se roage, să comunice cu un Dumnezeu. Dar, așa cum Dumnezeu are dificultăți să facă lumea de astăzi mai bună, tot așa și teatrul e greu să pretindă că „schimbă” lumea.
Dificil este și să-ți dai cu părerea despre Festivalul de Teatru în ansamblul lui, atunci cînd ai fost prezent numai la vreo cinci spectacole și evenimente colaterale din totalul de cincizeci și trei. Indiscutabil, munca și presiunea psihică la care este supus directorul artistic al Festivalului, Marina Constantinescu, sînt covârșitoare, iar rezultatul final este cu atît mai mult de apreciat. A vedea, pentru a face o selecție finală, 186 de spectacole într-un an, cam unul la două zile, este numai ea o activitate în sine, de o normă întreagă, ținînd cont de deplasări în provincie, negocieri cu teatrele și timpul de reflecție necesar.
Probabil că de acest punct țin și aspectele perfectibile ale organizării Festivalului, care, într-o lume normală ar trebui să aibă și un soi de director sau responsabil administrativ, capabil să se ocupe, în primul rînd, cu colectarea în avans, de la sponsori, a fondurilor necesare derulării evenimentelor și a încheierii - atît de dificile s-ar spune în România - a contractelor pe acest plan.
După cum, necesar ar fi, poate, și un serviciu de presă și protocol, funcțional, care să-și găsească și un loc fizic de existență pe parcursul Festivalului, în holurile atât de generoase ale Teatrului Național. Așa încît orice ziarist interesat, fie el și unul venit în România în ultimul moment, să găsească acolo programul complet al Festivalului și alte materiale informative, începînd cu comunicatele de presă. Ziariștii locului ar putea să aștepte acolo pe un fotoliu, și nu la ușa de intrare, pentru a fi anunțati dacă există un loc liber în sală; să poată să comande din timp și să le culeagă în seara spectacolului de la acest centru de presă, invitațiile sau biletele.
Așa se petrece la orice Festival în lumea occidentală, unde, de obicei, există și o rezervă de bilete destinate atît presei, cît și unor eventuali demnitari din administrația de stat sau diplomați, ce își exprimă în ultima clipă dorința de a asista la un spectacol. Este de neimaginat ca, într-o țară civilizată, unui ministru al culturii care sponsorizează relativ generos un Festival și care solicită un bilet de protocol, să i se spună că nu ar avea „dreptul” la el, fiindcă în contractul semnat cu organizatorii, a fost „omisă” o clauză în acest sens.
Un director sau un responsabil cu problemele administrative ar trebui să aibă și capacitatea de a negocia gesturi flexibile, ca mutarea într-o sală mai mare - atunci cînd este posibil - a unui spectacol cu biletele complet epuizate de la punerea lor în vînzare, așa cum s-a întîmplat cu spectacolul în memoria șansonetistei Barbara. În paranteză, fie spus, am avut ocazia să văd de mai multe ori asemenea gesturi în Occident, ultimul la Frankfurt anul acesta, unde, atunci cînd s-a observat că biletele vîndute nu umplu sala mare de concert de la Alteoper, pentru Radu Lupu, recitalul a fost mutat în sala mai mică.
Cum România nu are, asemenea Franței, de exemplu, un Institut al Audiovizualului, documentarea marilor spectacole ale Festivalului de Teatru, prin înregistrarea lor completă, în condiții tehnice optime, și apoi difuzarea pe DVD, rămîne unul din aspectele cele mai dezagreabile și regretabile. Este total contrar observațiilor analiștilor și practicii pieții occidentale să spui că un DVD ar „omorî” un mare spectacol, că lumea nu ar mai veni la teatru să vadă, de exemplu, montarea cu Regele Lear.
Cît de dureros poate apare absența acestor documente de arhivă a demonstrat-o emoționanta evocare, la un an de la dispariția sa, a compozitorului Adrian Enescu, autor al unor remarcabile muzici de scenă. Onoarea, dacă se poate spune așa, a fost salvată de regizorul Alexandru Darie, care a adus cîteva scurte înregistrări, de calitate, după propria mărturie, extrem de proastă atât ca sunet cît și ca imagine, pe VHS, din montările ale cu piese shakespeariene din anii '90 în Belgia și Japonia.
Dar, dincolo de acest episod, cine nu ar vrea să-i vadă pe Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț, Virgil Ogășanu, sau, să spunem, repetițiile măcar realizate de Lepage sau Doiashvili, pentru a nu vorbi de un Liviu Ciulei în trecut...
