Exact acum o jumătate de secol omul a pășit pentru prima dată pe suprafața Lunii. Astronautul american Neil Armstrong a adus astfel Statelor Unite ale Americii victoria în fața URSS în „cursa către Lună”, cursă care a durat mai bine de 10 ani. Pașii lui Armstrong pe Lună au pus capăt perioadei în care URSS domina categoric domeniul explorării cosmosului. Despre cauzele eșecului programului sovietic de explorare a Lunii își amintesc cosmonauții Alexei Leonov și Alexei Eliseev, într-un material de arhivă al serviciului rusesc al Europei Libere, Radio Svoboda, semnat de Nikola Krastev și Serghei Dobrînin, în traducerea Linei Grâu.
„Este un pas mic pentru om și un pas uriaș pentru omenire” – sunt cuvintele spuse pe 20 iulie 1969 de astronautul american Neil Armstrong. După Armstrong pe Lună a pășit și pilotul navei Apollo 11, Buzz Aldrin. Astronauții s-au aflat pe suprafața satelitului Pământului două ore și jumătate și au instalat în locul aselenizării un drapel american.
Astfel, echipa navei Apollo a atins scopul trasat încă în mai 1961 de președintele SUA, John Kennedy. „Țara trebuie să depună toate eforturile pentru ca până la încheierea acestui deceniu să trimită un om pe Lună și să-l readucă viu pe Pământ”, a spus Kennedy în celebrul său discurs ținut la doar patru luni după ce în cosmos a ajuns primul om, cosmonautul sovietic Iuri Gagarin. Uniunea Sovietică, care a fost prima care a trimis pe orbită un satelit, un cosmonaut și a avut prima ieșire a omului în spațiul cosmic deschis, s-a inclus și ea în cursa către Lună. Și a pierdut-o.
La scurt timp după ce Neil Armstrong și Buzz Aldrin au pășit victorios pe Lună, programul sovietic de explorare a Lunii a început să piardă rapid turații. Aselenizarea este considerată linia de hotar după care programul cosmic sovietic s-a văzut mereu în ipostaza de a încerca să-i ajungă din urmă pe americani.
Una dintre cauzele eșecului proiectului lunar sovietic a fost insuficienta concentrare a resurselor pentru realizarea unui singur scop clar. Pe resurse bugetare mai mici decât cele alocate cosmonauticii în SUA, URSS pregătea în același timp trei programe spațiale – explorarea Lunii prin ajutorul stațiilor spațiale, zbor cu echipaj în jurul Lunii și aselenizarea omului. Banii, eforturile inginerești și administrative trebuiau împărțite pe aceste trei direcții. În plus, construirea unei rachete grele, cu ajutorul căreia URSS planifica să aducă cosmonauții pe Lună, s-a dovedit a fi un proiect nereușit.
Pilotul-cosmonaut sovietic Alexei Leonov, primul om care a ieșit în spațiul cosmic deschis, era conducătorul programului sovietic de zbor în jurul Lunii. El ar fi trebuit să devină comandantul primului echipaj din acest proiect. Leonov spune că la mijlocul anilor 1960 programul de zbor în jurul Lunii era într-o fază foarte avansată.
Alexei Leonov: „Noi aveam planificate trei zboruri în jurul Lunii, în urma cărora trebuia să fie desemnat și echipajul care va aseleniza. Aveam deja și racheta pentru acest zbor, Proton. Eram într-o fază foarte avansată, chiar am realizat testările electrice ale navei noastre. Probabil, dacă în ianuarie 1966 nu ar fi murit Serghei Koroliov (fondatorul programului cosmic sovietic), l-am fi întrecut cu o jumătate de an pe Frank Borman (zborul în jurul Lunii al navei spațiale Apollo-8 în decembrie 1968 – n.red.)”
Dacă nu ar fi murit Serghei Koroliov, i-am fi întrecut pe americani cu o jumătate de an…
Interesant este că în multe privințe proiectele american și rus erau asemănătoare – în ceea ce privește parametrii zborului, orbita în jurul Lunii. Dar exista și o diferență-cheie: URSS planifica să trimită pe Lună o navă ușoară cu doar un cosmonaut la bord, și nu cu doi, ca în programul american.
Și nu era singurul punct slab al proiectului. Leonov povestește că în ultima etapă, nava ar fi trebuit să rămână deasupra suprafeței Lunii la 100 de metri, iar cosmonautul să stabilească punctul exact al aselenizării în doar 2 secunde, sau să anuleze misiunea. Într-o navă ușoară nu ar fi existat combustibil pentru mai mult. „Cred că niciunul dintre noi nu am fi anulat misiunea, am fi mers până la capăt, la noroc. Vă imaginați că făceam un drum până acolo și trebuia în 2.5 secunde să stabilim coordonatele exacte pentru aterizare… Prietenii noștri, colegii americani aveau la dispoziție de vreo 10 ori mai mult timp.”
Aceste riscuri veneau din deficiențele rachetei sovietice super-grele N-1. Aceasta ar fi trebuit să zboare către Lună în 1968, dar primele două zboruri de testare au avut loc doar în 1969, cu puțin timp înainte de expediția Apollo-12, și ambele au fost un eșec, la fel ca și celelalte două care au urmat la începutul anilor 1970.
Primul pas pe Lună
Pilotul-cosmonaut Alexei Eliseev a fost de trei ori în cosmos, dar așa și nu a mai ajuns pe Lună. La fel ca și Leonov, el era pregătit pentru misiunea pe Lună. Eliseev i-a povestit corespondentului Radio Svoboda că modul de funcționare a navei spațiale N-1 se deosebea principial de racheta „lunară” americană Saturn.
„Era o rachetă cu mai multe motoare. Pe prima treaptă erau în jur de 30 de motoare. Astfel de sisteme nu mai există acum, dar atunci se considera că este mai avantajos să se meargă pe motoare ieftine și că chiar dacă două din 30 de motoare vor ceda, asta nu va schimba mare lucru.” Dar se pare că ideea curajoasă s-a dovedit a fi una nereușită. În orice caz, Eliseev consideră că anume problemele cu N-1 au pus cruce pe programul sovietic lunar, care teoretic a mai continuat încă cinci ani după succesul americanilor.
A doua lansare experimentală din cele patru ale navei N-1 a avut loc pe 3 iulie 1969, cu doar trei săptămâni înainte ca Armstrong să pășească pe Lună. Racheta s-a putut înălța cu doar 200 de metri și peste 23 de secunde s-a prăbușit pe platforma de start, cu o explozie puternică.
Erau foarte multe lucruri identice în programul sovietic lunar și în cel american - și scafandrele, și treapta de aterizare, și sistemul de navigare...
„Am asistat la această lansare eșuată”, își amintește Eliseev. „S-au investit foarte multe eforturi și noi chiar credeam că racheta va zbura. Noi nu am fi crezut că ea va exploda și va mai distruge și platforma de lansare. Eu cred că măcar dacă nu ar fi distrus atunci această platformă, programul ar fi mers mai departe. Erau foarte multe lucruri identice în programul sovietic lunar și în cel american - și scafandrele, și treapta de aterizare, și sistemul de navigare.”
Alexei Leonov recunoaște că în afară de problemele tehnice mai erau și cele legate de dispersarea resurselor. „Noi am început în paralel și programul de explorare a Lunii cu echipamente fără pilot și banii au mers în această direcție. Acest program a fost realizat strălucit de navele Luna-16 care aselenizau fără oameni la bord, luau exemplare de sol, decolau și se întorceau înapoi pe Pământ. Este o operațiune de o precizie microscopică, uimitoare. Și faptul că 9 luni două caruri (Lunohod-1 și Lunohod-2) s-au plimbat pe suprafața Lunii și au trimis imagini superbe. Aceste lucruri evident că meritau banii, dar eu totuși consider că nu echivalează cu debarcarea omului de Luna”, spune Leonov.
Dezvoltarea și testele de zbor ale navei N-1
Resursele pe care le-a putut aloca URSS misiunii de zbor către Lună erau limitate, în plus SUA aveau o motivație mai puternică, în dorința de a se revanșa pentru o cursă de explorare a cosmosului pierdută pe toate fronturile la începutul anilor 1960.
A existat, apropo, o șansă ca cele două țări să lucreze împreună pentru a trimite un om pe Lună. O propunere în acest sens a făcut-o președintele american John Kennedy la ședința Adunării generale a ONU din septembrie 1963. Kennedy și-a exprimat speranța că perspectiva cooperării celor două supraputeri va permite evitarea dublării cercetărilor, pregătirilor și tehnologiei și va asigura un succes mai bun misiunilor pe Lună.
Nikita Hrușciov nu a acceptat însă propunerea președintelui american. Oamenii apropiați lui își amintesc că Hrușciov a decis că URSS va „lua cu asalt” Luna cu forțe proprii.
De altfel, fiul secretarului general, Serghei Hrușciov, a povestit în 1997 că după câteva săptămâni Nikita Sergheevici a început să se îndoiască de corectitudinea deciziei sale. El a văzut în propunerea lui Kennedy o bună posibilitate pentru URSS de a primi acces la cele mai moderne tehnologii americane. Pe de altă parte, o astfel de cooperare presupunea că și specialiștii sovietici ar fi trebuit să transmită americanilor rezultatele cercetărilor lor, lucru inimaginabil în acea epocă. Asasinarea lui Kennedy la două luni după aceste evenimente a pus capăt propunerii de cooperare dintre URSS și SUA în misiunea de explorare a Lunii.
Poziția lui Hrușciov nu e greu de înțeles – când Kennedy a venit cu această propunere, URSS depășea SUA la practic toate capitolele în ceea ce privește programul spațial. Din punctul de vedere al liderului sovietic, cel slab făcea o propunere celui puternic. În august 1964 a fost emisă decizia Comitetului central al partidului comunist și a Consiliului de miniștri „cu privire la cercetarea Lunii și a spațiului cosmic”, iar după câteva luni Hrușciov a fost „trimis” la pensie.
Noul secretar general, Leonid Brejnev, avea o atitudine înțelegătoare față de explorarea cosmosului, însă nu era dispus să arunce bani pentru zborurile care aduceau titluri senzaționale în presă, dar nu și beneficii practice. URSS a început să lucreze asupra unui program strict secret care presupunea un zbor în jurul Lunii cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Revoluția din octombrie, zbor care să aibă loc în toamna lui 1967, iar un cosmonaut rus ar fi trebuit să calce pe Lună în septembrie 1968. Dar erau oare aceste planuri curajoase bazate pe niște posibilități reale?
În anii 1964-1968, în perioada în care se lucra intens la programele spațiale lunare, SUA cheltuiau peste 7 miliarde de dolari pe an pe programele sale spațiale, militare și civile. Potrivit estimărilor CIA, Uniunea Sovietică cheltuia sume comparabile, aproximativ 5 miliarde pe an. Este posibil însă să fie o estimare foarte aproximativă, având în vedere că CIA făcea calculele reieșind din costurile pe care le-ar fi implicat aceste programe în Statele Unite, adică nu aveau cum să țină cont de specificul și structura principial diferită a economiilor și proceselor de producție din cele două țări.
Leonov și Eliseev sunt siguri că la modul real volumul finanțării programului spațial lunar sovietic era net inferior bugetului programului american, în orice caz în ceea ce privește partea care dezvolta zborurile cu echipaj. URSS a mers însă în avantaj cu programele de zbor ale stațiilor autonome nu doar către Lună, dar și către Venera și Marte. Primul aparat care a făcut o aterizare „moale” pe Lună în februarie 1966 și care a transmis imagini de pe suprafață a fost nava rusească Luna-9. Datorită acestei misiuni omenirea s-a convins că, în pofida unor ipoteze, suprafața Lunii este una solidă și poate suporta greutatea navei cosmice și a omului.
Când au văzut că americanii au ajuns deja pe Lună, iar ai noștri au terminat programul cu o avarie, interesul celor de la conducere a dispărut...
Alexei Eliseev își amintește că succesele stațiilor autonome au fost ultimul punct în care se mai menținea impresia că cosmonautica sovietică cel puțin nu cedează celei americane din punct de vedere tehnic. Eșecurile navei N-1 și succesul lui Apollo-11 au demonstrat un trend invers și în paralel a început să scadă și interesul conducerii sovietice pentru continuarea cursei spațiale. „Conducerea sovietică dădea prioritate programelor unde noi eram lideri. Când au văzut că americanii au ajuns deja pe Lună, iar ai noștri au terminat programul cu o avarie, interesul celor de la conducere a dispărut”, spune Eliseev.
Pe 20 iulie 1969 aproape toată lumea a urmărit în eter, direct, cum primii oameni au pășit pe Lună. Doar în China și în Uniunea Sovietică momentul nu a fost difuzat public, acesta a putut fi urmărit doar de unii „aleși”, printre care și Alexei Leonov.
„Știu obiceiul americanilor de a ține degetele încrucișate când lansau navele spațiale. Și eu le-am ținut încrucișate atunci când a pornit Apollo-11. Iar apoi a urmat aselenizarea, când erau pornite camerele video externe ale modulului de aterizare, apoi – acel pas pe care Neil Armstrong l-a făcut cu foarte mare atenție, de parcă ar fi testat terenul de sub picioare… Era o încântare totală și jur că ne bucuram! – că, iată, omul a ajuns acolo, că este o victorie a rațiunii! Eu consider că a fost o mare prostie faptul că conducerea sovietică nu a transmis în direct coborârea omului pe Lună. Aceeași prostie a făcut-o și China. Oamenii de pe toată planeta au urmărit cum a zburat Gagarin în cosmos, toți au privit cum eu am ieșit din nava spațială în cosmosul deschis, cu toții aveau emoții, se bucurau.”
Încântare, invidie, miracol, respect. Te simțeai parte a acestui eveniment ca om al Pământului...
Aceleași emoții le-a trăit și Alexei Eliseev: „Încântare, invidie, miracol, respect. Te simțeai parte a acestui eveniment ca om al Pământului”, își amintește el.
Ultima misiune cu echipaj către Lună a fost expediția navei americane Apollo-17 din 1972. De atunci omenirea a renunțat la zborurile cu echipaj care erau scumpe, dificile din punct de vedere tehnic și periculoase. În ultimii ani însă, cele mai mari puteri cosmice, SUA și Rusia, au început din nou să vorbească despre o misiune a omului pe Lună. NASA planifică să facă acest lucru până în 2024, iar șeful RosCosmos, Dmitri Rogozin, promite să trimită primul rus pe Lună până în 2030.
