În urmă cu exact un an, în aprilie 2020, scrisesem despre surpriza pe care o avusesem descoperind că un film precum de pildă „Mission: Impossible — Rogue Nation”, cu Tom Cruise (2015), deși poartă eticheta Paramount, este în realitate un film chinezesc, produs cu bani din China: producătorii sunt Alibaba al miliardarului Jack Ma și China Movie Channel, iar filmul a fost proiectat în săli în China, cea mai mare piață de cinema din lume (mai multe detalii aici).
Tot atunci, întreaga atitudine deferentă a gigantului comercial de entertainment care este Disney, odată cu lansarea noului film Mulan, turnat în parte în Xinjiang, cu sprijinul autorităților chineze și în plină persecuție a uigurilor, a arătat că influența financiară chineză poate duce la autocenzură și manipulare chiar în miezul cinematografiei occidentale.
Influența financiară chineză poate duce la autocenzură...
Sunt mulțumit acum să găsesc opinii similare cu ale mele în studiul recent publicat de PEN-America: Made in Hollywood, Censored by Beijing.
Autorii acestui raport trag o concluzie nemiloasă: "Puterea economică a Chinei i-a permis să forțeze trusturile occidentale să se conformeze cu cenzura, sau a determinat altele să aplice singure restricțiile, fără să li se ceară, ca o condiție pentru a face afaceri în China."
În cazul Hollywoodului, plierea pe cenzura banilor chinezi e flagrantă. Asta nu are nimic de-a face cu corectitudinea politică, strădania de-a nu ofensa, ori vreo imaginară cancel culture. Dimpotrivă, istoria e mai veche. Deja în anii 1930, în primul deceniu al filmelor vorbite, înainte de al Doilea Război Mondial, Hitler avea un om la Hollywood, Georg Gyssling, consulul german de la Los Angeles. Cum a povestit-o Steven Ross în fascinanta carte Hitler in Los Angeles (Bloomsbury USA, 2017), acel consul german era atât de eficace încât până la începerea războiului Hollywoodul nu a produs niciun film în care să apară persecutarea evreilor în Germania. Asta pentru a nu pierde foarte profitabila piață a cinematografelor germane.
Dar până și în timpul războiului, dictatorul spaniol Franco, a cărui țară era neutră, a continuat cu același tip de presiune și șantaj economic pentru a obține autocenzura Hollywoodului. Astfel, filmul făcut după romanul lui Hemingway Pentru cine bat clopotele, din 1943, cu Gary Cooper și Ingrid Bergman, care se petrece în timpul războiului civil din Spania, a fost tăiat astfel încât să nu figureze în el anumite scene, precum un viol colectiv comis de militarii lui Franco.
Filmul a fost restaurat în versiune completă abia în 1988...
De altfel, chiar dublarea filmelor străine în limba naţională a început ca o iniţiativă fascistă şi nazistă, fiind promovată de Franco, Mussolini și Hitler, pentru ca în sălile de cinema ale țărilor lor să se audă numai limba națională.
Disjecta membra în „streaming”
Lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi, cu canalele TV de streaming și video la cerere. Astfel, niciunul din marii distribuitori ca Netflix sau HBO n-a preluat documentarul The Dissident al premiatului la Oscar Bryan Fogel despre asasinarea ziaristului și opozantului saudit Jamal Khashoggi, asta din grija evidentă de a nu supăra regatul.
În octombrie 2018, Khashoggi a fost atras într-o cursă la consulatul saudit din Istanbul, unde a fost omorât și literalmente tăiat în bucăți.
Doar Amazon Prime a preluat documentarul, asta însă și pentru că nu putea face altfel. Proprietarul, Jeff Bezos, cel mai bogat om din lume, posedă și Washington Post, ziarul pentru care scria Khashoggi.
La fel, în privința Rusiei ajunge să amintim dar documentarul servil, în patru episoade de o oră fiecare, realizat de Oliver Stone despre Putin.
Chiar și literatura e atinsă de asta, iar aici putem menționa fatwa, însoțită de o condamnare la moarte, a răposatului ayatollah Khomeini împotriva lui Salman Rushdie pentru romanul Versetele satanice. Lucrurile au evoluat atunci în rău. Cum scria Charlie Hebdo, să ne imaginăm că Salman Rushdie și-ar fi scris astăzi Versetele satanice, iar nu în 1988. Ce s-ar întâmpla? Ar sări toți pe el, acuzându-l că a jignit islamul și că e singur vinovat de fatwa de condamnare la moarte pe care i-au aruncat-o mollahii.
Concluzia este, așadar, că în epoca noastră a „globalizării”, atunci când câteva întreprinderi private au o poziție dominantă pe piața de entertainment, cenzura lor internă poate fi la fel de eficace pe cât e cenzura guvernelor autoritare.
