Halla Tómasdóttir, o femeie de afaceri islandeză de succes, a devenit recent al șaptelea președinte al țării sale, și a doua președintă.
În primele declarații după victoria sa la alegerile din 1 iunie, la care a învins-o pe fosta premieră Katrín Jakobsdottir cu 10 puncte procentuale, noua președintă a spus că este recunoscătoare femeilor care i-au „netezit” drumul mai înainte.
Islanda a fost prima țară din lume care și-a ales democratic o președintă. Halla avea doar 11 ani în 1980, când a fost aleasă Vigdís Finnbogadóttir.
Înainte de a intra în politică, Tómasdóttir a ajutat la crearea Universității din Reykjavik, unde a înființat și a condus Auður („Noroc”, în islandeză), o inițiativă dedicată antreprenoriatului feminin și „empowerment”-ului („împuternicirea”) femeilor.
Într-un interviu cu New York Times, Tómasdóttir și-a amintit unul din momentele mai neplăcute ale campaniei electorale - când i s-a criticat opțiunea vestimentară la o dezbatere, ceea ce a făcut-o să observe cât de importantă mai este, din păcate, înfățișarea unei femei pentru acceptarea ei în anumite situații.
„Când vom discuta despre ceea ce au de spus femeile, nu despre ceea ce poartă?”, a întrebat, retoric, președinta.
Totul trebuie câștigat
Islanda, țară cu doar 382 de mii de oameni, este adesea lăudată ca exemplul cel mai bun al unei țări egale. Însă nici acest „paradis” nu este perfect, au transmis toamna trecută zeci de mii de femei islandeze care au intrat în grevă, inclusiv prim ministra de atunci, Katrín Jakobsdottir. Ele au cerut egalitate desăvârșită în remunerare și măsuri pentru a împiedica violența de gen.
Protestul din 2023 a fost inspirat de o mișcare populară din 1975, când 90% din femeile islandeze au protestat pentru a demonstra cât de importantă este munca lor pentru societate și pentru economia țării. Ele au refuzat să se mai ducă la muncă, să gătească sau să-și îngrijească copiii timp de o zi - paralizând complet insula, în timp ce bărbații s-au văzut nevoiți să-și îngrijească copiii și să se ocupe de tot la locul de muncă.
„Totul s-a întors la normal ziua următoare, însă cu conștientizarea că femeile sunt stâlpi ai societății, la fel ca bărbații”, explică prima președintă a Islandei, Vigdís Finnbogadóttir. Un an mai târziu, parlamentul de la Reykjavik a garantat prin lege drepturile egale ale femeilor și bărbaților.
„Mi-a dat de gândit și a influențat modul în care mă gândesc la conducere”, spune despre Finnbogadóttir actuala președintă a Islandei, Halla Tómasdóttir.
„Cred că am avut mai multe femei lideri în țările nordice mulțumită modelului social pe care-l avem”, consideră la rândul ei Sanna Marin, fost prim-ministră a Finlandei. Susținerea puternică de la stat - de la grădinița gratuită până la concediile parentale generoase care pot fi împărțite de ambii părinți - se îmbină cu convingerea nordicilor că femeile și bărbații sunt egali.
Cu toate acestea, deși societatea este mai egală decât în alte țări, diferențele între salariile femeilor și bărbaților pentru aceeași muncă prestată rămân peste media UE în Finlanda, Danemarca și Norvegia. Una dintre cele mai mari probleme care rămâne nerezolvată în Islanda e că bărbații încă nu-și acceptă responsabilitățile egale în gospodărie, lăsând treaba pe umerii femeilor.
Ce femei mai sunt la putere în Europa?
Dintre țările non-UE de pe continent, sunt femei la conducere în Moldova și Islanda, în Elveția și în Macedonia de Nord (Gordana Siljanovska-Davkova, aleasă în mai 2024).
Maia Sandu, în funcție din noiembrie 2020, vorbește rareori despre ea însăși ca femeie, dar discută acest subiect cu ocazia evenimentelor dedicate femeilor.
Într-un mesaj de Ziua Internațională a Femeii în 2021, ea a transmis că vrea „ca fiecare fetiță și femeie din țara noastră să știe – ea poate să devină oricine își dorește”. Ea a formulat cu aceeași ocazie câteva aspirații pentru Moldova: curmarea violenței în familie, egalitatea economică, o societate cu șanse egale.
„Nu îmi stă în fire să vorbesc despre mine sau despre parcursul meu, însă experienţa mea politică mi-a arătat câtă putere şi dăruire au femeile şi cred cu tărie că este necesar ca tot mai multe femei să găsească curajul de a intra în politică şi de a-şi aduce contribuţia la binele comun”, a spus Sandu în martie, la o gală în onoarea antreprenoarelor.
O altă femeie-lider cunoscută în Europa, chiar dacă nu conduce de jurev vreun stat, este Svetlana Ținahovskaia, care spune că a câștigat alegerile din 2020 din Belarus. Ea a preluat candidatura la prezidențiale a soțului său, bloggerul Serghei Țihanovski, după ce a fost arestat în cea mai contestată campanie electorală din istoria Belarusului. Ea spune, până în ziua de astăzi, că nu și-a dorit să devină niciodată lider politic, dar că a făcut-o „din dragoste pentru soțul meu”.
Milioane de belaruși au ieșit în stradă timp de 10 luni, între mai 2020 și martie 2021, pentru a protesta împotriva președintelui Aleksandr Lukașenko. Mulți dintre ei o consideră pe Țihanovskaia a fi președinta de drept a țării, iar ea spune că Lukașenko „nu a fost suficient de bărbat încât să accepte că a pierdut în fața unei femei, o femeie pe care nu o lua în serios pentru că e casnică”.
Țihanovskaia conduce un guvern în exil din Lituania, țară care o consideră a fi liderul legitim al Belarusului. Ea a participat la numeroase evenimente diplomatice internaționale, inclusiv pentru a negocia sancțiuni împotriva lui Lukașenko. A fost laureată în 2020 cu premiul Saharov pentru libertate de gândire, iar în 2021 a fost nominalizată de președintele Lituaniei pentru premiul Nobel pentru pace.
Țihanovskaia consideră că „pe timp de război, este evident că mai multe femei în politică vor însemna mai multă empatie, umanitate și înțelepciune în deciziile noastre. Este exact ceea ce este necesar în lume”.
Doar trei din 27 de țări UE sunt conduse de femei
În UE, au rămas doar trei femei la șefia statelor membre: Mette Frederiksen (Danemarca), Evika Silina (Letonia) și Giorgia Meloni (Italia). Frederiksen este de stânga, în timp ce celelalte două șefe de stat sunt de centru-dreapta, respectiv extremă dreapta.
Sub conducerea lui Frederiksen, Danemarca a introdus, în numele egalității de gen, recrutarea obligatorie a femeilor în serviciul militar - față de serviciul voluntar care era norma înainte. Este una din cele trei țări europene unde femeile sunt chemate la armată, împreună cu Suedia și Norvegia.
Pentru Frederiksen, faptul că este femeie nu e neapărat subiect de discuție. Într-o declarație rară din aprilie pe această temă, ea a spus că primește des insulte, amenințări și ură, inclusiv cu tentă sexistă - motiv pentru care și-a încurajat concetățenii să poarte discuții civilizate și ordonate.
În urma unui atac din iunie, în care un bărbat polonez a doborât-o la pământ pe stradă, lidera Danemarcei spune că „nu m-am prea priceput să vorbesc despre mine ca femeie. Cred că o parte din criticile aduse mie și lui Helle (Thorning-Schmidt, prima femeie prim-ministru a Danemarcei, între 2011-2015, n.r.) au avut legătură cu genul nostru. E mai greu să fii femeie la putere decât bărbat la putere.”
Giorgia Meloni, în schimb, navighează mai delicat delimitarea între politica italiană foarte masculină și avantajele pe care le dorește ca femeie. „Meloni se folosește de istoria feminismului, care nu îi aparține dar care o avantajează”, explică jurnalista italiană Ida Dominijanni.
Ea a mizat din greu pe faptul că este o femeie care destramă „clubul băieților” din politica italiană, care prin figuri precum Silvio Berlusconi a instituit o atmosferă sexistă pentru femeile din funcții publice. Pe de altă parte, Meloni a refuzat varianta feminină a titlului său, așa că în italiană ea este il presidente del Consiglio dei ministri (președintele Consiliului de miniștri), nu la presidente.
Cu toate acestea, a ales să vorbească în discursul său inaugural din octombrie 2022 despre „responsabilitatea pe care o am față de multe femei”, în calitate de primă femeie care ocupă acest post. Statistic, însă, femeile sunt subreprezentate atât în partidul său, cât și în guvernul pe care îl conduce.
Într-unul dintre cele mai faimoase discursuri de-ale sale dinainte să devină prim-ministru, Meloni transmitea că se identifică cu multe dintre poruncile conservatorilor: „Eu sunt Giorgia, sunt femeie, sunt mamă, sunt italiancă, sunt creștină”. Pe de altă parte, Meloni este nemăritată - iar recent și-a părăsit partenerul în urma unor comentarii sexiste făcute de acesta la adresa altor femei.
Conform jurnalistei italiene Giulia Siviero, „Meloni se folosește de propriul gen, în baza stereotipurilor. Este un model gândit de bărbați, care nu se îndoiește de sistemul existent. Se folosește de propriul gen pentru a face lucruri complet anti-feministe. Vorbește despre ideea de a fi mamă ca fiind singura funcție naturală, dar neagă drepturile reproductive ale femeilor”.
Ideea de a fi mamă, ca împlinire a femeii, a ajuns în miezul ideologiei promovate de Meloni, în detrimentul femeilor de rând. În regiunile controlate de partidul său, Fratelli d’Italia, femeile au cel mai redus grad de acces la avort din întreaga țară.
Anii în care s-au retras de la putere femeile
În Franța, Elisabeth Borne (2022-2024) și-a dat demisia din funcția de premier în ianuarie - președintele Emmanuel Macron a dorit să schimbe guvernul înaintea alegerilor europene.
Zuzana Čaputová (la putere în 2019-2024) nu a mai candidat la președinția Slovaciei în scrutinul din 2024. Familia ei, în special fiica sa, a fost ținta mai multor atacuri publice ale opoziției naționaliste, primind până și amenințări cu moartea, în urma informațiilor false distribuite online de actualul premier Robert Fico.
În Croația, Kolinda Grabar-Kitarovic (2015-2020) a pierdut alegerile din 2020. Ana Brnabic, care a fost prim-ministra Serbiei din 2017 până în 2024 (prima persoană LGBT declarată într-un asemenea post în Balcani!) și-a dat demisia în martie și a devenit lideră a parlamentului.
Președinta Ungariei, Katalin Novak, și-a dat demisia în februarie în urma unui scandal național: ea a grațiat un fost director al unui orfelinat condamnat pentru abuzuri sexuale asupra minorilor - iar Judit Varga, ministra Justiției care a aprobat grațierea, și-a dat demisia câteva luni mai târziu.
Marea Britanie a avut, cel mai recent, femei la conducerea țării în 2016-2019 - Theresa May, și timp de 50 de zile în toamna lui 2022, pe Liz Truss.
Europa a pierdut și două regine, în ultimii ani. Elisabeta a II-a a Marii Britanii s-a stins din viață în septembrie 2022 și a fost urmată la tron de fiul său, Regele Charles. La trecerea dintre anii 2023-2024, regina Margareta a Danemarcei a abdicat de la tron după 52 de ani în favoarea fiului său, Frederik. În Olanda, Willem Alexander a devenit rege în 2013, tot după abdicarea mamei sale, Beatrix.
În țările nordice, printre cele mai egale din lume, a mai rămas la conducere doar Mette Frederiksen, prim-ministra Danemarcei în funcție din 2019. Suedia și Finlanda le-au pierdut pe Magdalena Andersson (2021-2022) și Sanna Marin (2019-2023), două dintre cele mai influente femei de pe continent.
Mai ales Marin, o femeie tânără (cel mai tânăr premier din istorie, la doar 34 de ani) și energică, căreia îi place să petreacă și care se îmbracă în stil rock, a fost de repetate ori ținta unor atacuri publice. Astfel de atacuri - că este prea frumoasă sau prea „sexy”, că nu se îmbracă suficient de conservator în timpul său liber - sunt genul de atacuri care nu sunt niciodată îndreptate către bărbații din politică, consideră fosta lideră a țării baltice.
Sub conducerea Sannei Marin, Finlanda a avut un guvern alcătuit majoritar din femei și a navigat cu succes pandemia de Covid-19 și începutul războiului din Ucraina, asigurând intrarea Finlandei în NATO. Însă problemele economice ale țării au pus din ce în ce mai multă presiune pe guvernul ei. În timp ce popularitatea lui Marin s-a menținut, cea a partidului pe care-l reprezenta a scăzut, iar în aprilie 2023 a pierdut „la mustață” alegerile. Ulterior, Marin a schimbat cariera din politică pe un rol de consilier la Institutul Tony Blair.
Nu este singura femeie lider mondial care a fost forțată să părăsească scena publică din pricina presiunii asupra familiei. Jacinda Ardern, fosta prim-ministră a Noii Zeelande, și-a dat demisia în 2023, după ce a dovedit că poate conduce țara chiar și cu un nou-născut: la scurt timp după ce a preluat conducerea țării a născut o fetiță și, după șase săptămâni de concediu de maternitate, s-a întors la muncă. Ea a devenit primul lider mondial care și-a adus bebelușul la muncă într-o reuniune a Națiunilor Unite.
Ardern și-a dat demisia în 2023, după șase ani la cârma țării. Motivul pe care l-a invocat este oboseala și stresul cronic, cunoscute și sub numele de burnout. „Politicienii sunt oameni. Dăm tot ce putem, cât de mult timp putem, dar la un moment dat vine momentul… iar pentru mine a venit momentul. Știu ce presupune acest post și știu că nu mai am suficientă energie ca să-mi fac treaba bine”, a declarat Ardern în discursul său final. Ulterior, ea s-a căsătorit cu partenerul ei și și-a dus fetița la școală.
Mai mult, Ardern a avut și ea aceeași problemă ca și Sanna Marin, anume că ea a rămas populară în timp ce partidul pe care l-a condus cobora în sondaje.
Și la Bruxelles se pierde avântul pentru egalitatea de gen
La nivelul Uniunii Europene, care implementează intenționat o strategie de egalitate de gen, rămân în top femeile. Ursula von der Leyen, care a devenit prima șefă a executivului european când a condus Comisia Europeană timp de un mandat între 2019 și 2024, a fost aleasă să revină pentru încă cinci ani. Roberta Metsola, președinta malteză a Parlamentului European, a revenit și ea pentru un al doilea mandat la șefia instituției.
Kaja Kallas, prim-ministra Estoniei, vine și ea la Bruxelles în funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, adică va fi cel mai important diplomat care va reprezenta cele 27 de state pe scena internațională. În locul ei la Tallinn, însă, a venit un bărbat. Kristen Michal, ministrul Mediului, a fost ales de partidul său să o înlocuiască pe Kallas și a fost aprobat de parlament la finele lunii trecute.
Însă problema cu femeile care reprezintă alegătorii europeni și statele UE nu ține de vârful instituțiilor, ci de trimișii din fiecare țară.
Pentru prima oară în 45 de ani, după alegerile europene din iunie a scăzut numărul de femei în Parlamentul European, odată cu creșterea procentului eurodeputaților de dreapta. Doar 38,5% din cei 720 de trimiși europeni la Bruxelles sunt femei, iar singurul grup politic unde jumătate din reprezentanți sunt femei este grupul Verzilor. Extrema dreaptă, în schimb, a trimis cele mai puține femei la Bruxelles.
În Comisia Europeană, unde fiecare țară are câte un comisar - un fel de miniștri - cu propriul portofoliu, ultimele administrații europene au cerut ca fiecare țară UE să nominalizeze până la sfârșitul lunii august un bărbat și o femeie pentru funcție. Astfel, Comisia ar avea cele mai bune șanse de a forma un grup cât mai echilibrat.
Însă anul acesta, din ce în ce mai multe țări care trimit candidați noi (unele, precum Ungaria, își trimit din nou comisarii din mandatul precedent) resping apelul lui von der Leyen și nu trimit decât o nominalizare - în general, un bărbat. Irlanda, Slovenia, Grecia și Cehia nominalizează deocamdată doar bărbați. La capătul opus al spectrului, Finlanda, Spania și Suedia au nominalizat doar câte o femeie.
În istoria instituției, sub 20% din toți comisarii europeni au fost femei - cel mai aproape de egalitatea de gen a ajuns Comisia din 2019-2024, unde au fost 15 bărbați și 12 femei.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
