N-am dorit în viață absurdul, spunea un șlagăr din anii 1970. Și continua: N-am dorit să fiu ce nu pot/ N-am vrut să fiu Sfântul și nu știu cum mi-ar sta/ Karate, lupte, jiu-jitsu, nu nu nu,/ Mi-am dorit o mașină și iată acuma o am. La orice oră deschideai radioul sau televizorul dădeai de acest tânăr venit parcă de la Woodstock, cu o claie de păr în cap, cu tricou lălâi și jeanși șifonați cântându-și iubirea față de mașina sa.
Din privirea pe care i-o arunca în reclamele publicate în presa vremii, părea că, într-adevăr, nu-și dorea mai mult. Iar iubita mult-dorită era, invariabil, o mașină Dacia.
Venit la bulevard să asiste la parada de mașini Dacia organizată pe 2 septembrie, cu ocazia semicentenarului producției de mașini la Uzinele Auto de la Mioveni, Gheorghe Calincea îmi spune că era mai ușor să-ți dorești o mașină însă că nu era chiar așa simplu să o obții. Uneori era nevoie nu doar de bani, ci și de referințe/recomandări de la partid. A așteptat zece ani să o cumpere, a strâns bani pe carnetul de economii și nu a reușit decât după 1990 să obțină mașina mult dorită. Se consideră un norocos, pentru că alții nu au mai putut cumpăra mașina cu banii agonisiți pentru că se devalorizaseră. După aceea a tot colindat țara, fericit că a putut, în fine să vadă muntele și marea în același concediu, chiar dacă plăcuțele de frână, cauciucurile și cablul de ambreiaj se uzau de la un sezon la altul și-i făceau găuri mari în buget.
Și Marin Ion îmi spune că, atunci când a luat mașina, a luat și mecanicul. „I-am spus: Asta nu e mașina mea, asta e mașina ta. Cum ai grijă de ea, am și eu grijă de tine.” Era un membru al familiei? Îl întreb eu. Era, că ne ajuta mai mult ca oricine în perioada aceea. Mai cumpărai un cartof de la țară, niște mere, un porc... Doar nu-l puteai căra cu cârca, nu?
Iar Mariana Stelaru îmi spune că problema circulației în funcție de număr (ca să se facă economii de carburant, partidul-stat decisese ca mașinile ale căror numere de înmatriculare erau cu soț să circule în weekend alternativ cu cele ale căror numere era fără soț) a fost rezolvată simplu: se legau prietenii în funcție de numărul de la mașină și se făcuseră carteluri de mașini cu soț și fără soț pentru a putea circula în toate weekendurile. Mă rog, dacă aveai benzină, pentru că și aceasta se dădea cu porția și uneori trebuia să stai peste noapte la coadă și nu puteai face o rezervă (de regulă un bidon de cinci litri) decât dacă te aveai bine cu vânzătorul de la pompă. De asemenea, dacă ajungeai să vinzi într-un IDMS (unde se vindeau piese auto), ajungeai sus pe piramida de putere neoficială, dar extrem de eficientă în viața de zi cu zi (alături de vânzătoarele de la alimentara și Gostat).
Vasile Popa, alt octogenar venit la parada mașinilor, spune că și-a condus mașina vreme de treizeci de ani. A cumpărat-o de pe banda de montaj. A putut face asta pentru că avea o pilă la nivel înalt: una dintre gărzile lui Ceaușescu l-a băgat la Mioveni pe ușa din spate. A umblat cu Dacia, vorba aceea, toată Dacia. Și astăzi ar cumpăra o Dacie care, spune el, nu se compară cu o mașină Logan.
La mijlocul anilor 1960 era o perioadă de relativă prosperitate. Firma Renault se implica pentru prima dată la Mioveni pentru a face în parteneriat o mașină copiată cu fidelitate după propriile modele, dar cu caroserie și unele subansamble românești. Ceaușescu făcea pe copilul teribil al blocului comunist, independent decizional, economic și politic și interfață între Moscova și țările occidentale. Președintele Franței Charles de Gaulles vizitase țara în 1966 și partidul a decis în Comitetul politic executiv că mașinile cele mai fiabile (politic) sunt produse de Renault. În 1968, anul în care a început producția, Ceaușescu părea un erou, împotrivindu-se intervenției Moscovei în Praga (cât de independent era s-a văzut din faptul că deși tratatul încheiat în 1948 cu URSS expira în 1968, el nu a fost contestat de nimeni și a continuat până în 1991, girat de Ion Iliescu) așadar părea să ofere garanția unor investiții sigure economice și politice.
Maşinile Dacia - o jumătate de veac de producție românească
Parcul auto românesc era pe atunci de, probabil, zeci de ori mai mic decât este la ora aceasta, dar, din considerente politice și economice, era extrem de greu să pui mâna pe o mașină. Nu e de mirare că-ți venea să cânți după aceea: Mi-am dorit o mașină, și iată acuma o am. În țară ajungeau mașini produse în alte țări din blocul comunist sau din țările prietene (Lada, Skoda, Trabant, uneori Fiaturi liliputane, Volga pentru politruci, Wartburg și Vokswagen-broscuță pentru snobi) și, de cele mai multe ori, se vindeau pe ochi frumoși. Trabantul, de pildă, care avea comandă manuală în locul pedalierului ambreiaj-frână-viteză, se vindea în principiu celor cu handicap locomotor și pentru a convinge autoritățile că-l meriți, trebuia să faci multe scamatorii birocratice. De multe ori puținele mașini importate erau vândute persoanelor valide mai pricepute la dat șpagă.
A avea o mașină însemna putere, autoritate, dar și succes financiar, profesional și mai ales politic...
Renault a semnat contractul cu statul român în 1966. Acolo au fost produsă în 1968 prima mașină, Dacia 1100. Primul exemplar ieșit de pe bandă de producție i-a fost făcut cadou lui Ceaușescu.
Peste ani, după ce Renault a preluat cu totul fabrica - în 1999 - și a început producția unor noi modele, alt președinte, Traian Băsescu devenea și el proprietar al primului Duster. De data aceasta, cu bani, după cum se spune. Tot el spunea la începutul producției Sandero, că SPP ar trebui să le achiziționeze. Băsescu era doar un continuator al unor practici intervenționiste și publicitare folosite înainte vreme. Daciile și-au asigurat popularitatea mai ales după ce au început să fie folosite de Miliție și demnitarii de partid și de stat. Ocupau un rol central, definitoriu în filme și reclame. A avea o mașină însemna putere, autoritate, dar și succes financiar, profesional și mai ales politic. Partidul a întreținut o propagandă subtilă, Dacia fiind demonstrația palpabilă a dezvoltării industriei grele românești (semn de putere pe atunci), a autonomiei față de controlul economic rusesc.
A fost începutul unei povești de succes care a continuat în ciudat faptului că nu s-a mai reînnoit licența R18 pentru Dacia 1300. De la începutul anilor 1970 sunt folosite piese sută la sută românești și, în ciuda cumpărării altor licențe Renault, influența partenerului francez a scăzut până la dispariție, iar Partidul și-a menținut controlul deplin, fabrica contribuind din greu la îndeplinirea planului cincinal în patru ani și jumătate. Chiar și așa, s-a umplut țara de Dacii și de service auto.
Oltcit, altă mașină cu ADN franțuzesc (produsă din 1981 în parteneriat cu Citroen la Craiova), nu a făcut față concurenței. De atunci, s-au vândut milioane de Dacii, iar firma a devenit un brand de țară. Erau mașini scumpe și proaste, consumau mult (dacă erai norocos, cam 10 litri pe suta de kilometri), aveau o groază de hachițe și beteșuguri. Se spunea însă că e o mașină prietenoasă, ușor de reparat cu o bucată de sârmă și o bucată de glaspapir. Dacă nu se rupea vreun piston, vreun cablu de frână sau cine știe ce bretea de cauciuc, mașina nu avea nevoie decât de filtre, ulei (consuma într-o lună mai mult decât o gogoșerie într-un an), bujii și nervi de oțel să-i suporți capriciile. Nu apuc să-i pun o roată/ că deodată mi se pare/ că e gripată, contaminată/ și-o desfac bucată cu bucată... spunea șlagărul cu care am început aceste rânduri.
Nostalgia după mașina Dacia a fost doar parțial diminuată de faptul că din 1999 Renault s-a întors la Mioveni în calitatea de proprietar...
Nu de puține ori, pe marginea drumurilor, vedeai spectacolul mașinilor dezmembrate până la motor, spălate cu motorină și unse strălucitor. Drumurile mirosind a ulei ars și presărate cu șuruburi și amortizoare uzate, semănau cu benzile de montaj ale uzinelor de la Mioveni. Nostalgia după mașina Dacia a fost doar parțial diminuată de faptul că din 1999 Renault s-a întors la Mioveni în calitatea de proprietar, producând modele populare, dar și altele supersofisticate (au în probe o Dacie pe șenile). De înțeles sentimentul de mândrie națională al celor cu care am stat de vorbă zilele acestea, la împlinirea a cincizeci de ani de când a ieșit prima Dacie 1100 pe porțile fabricii și a ajuns în curtea vilei lui Ceaușescu din Primăverii. Mulți dintre ei au trăit și, poate, au lucrat la Mioveni sau în nenumăratele fabrici de subansamble. S-au zbătut să facă planul și să dea cât mai puțin rebuturi.
Dacia, Daciada, Cântarea României, independența economică - toate s-au confundat cu tinerețea lor. Și șlagărul Mi-am dorit o mașină pe care-l fluierau toți puștii în acei ani. Pentru că și ei își doreau niște jeanși, pletele în vânt și o mașină. Dacia.
Uzinele Dacia au sărbătorit zilele acestea, cu o paradă de peste cincizeci de tipuri de mașini, o jumătate de veac de producție românească. Blocând importante artere bucureștene și un sfert din parcul Herăstrău, parada și spectacolul dedicat semicentenarului au fost nu doar o declarație de dragoste, ci și una de forță. Din când în când se aude că francezii ar fi extrem de nemulțumiți că nu există autostrăzi în România și că nu-și pot transporta marfa în țară și în afară. Însă pentru că diplomație e cuvânt franțuzesc, Antoine Doucerain, director general Dacia, nu are decât cuvinte bune de spus despre relația cu românii pe care-i vrea în continuare de clienți. Uitate sunt protestele de proporții care au loc când și când la Dacia împotriva măsurilor guvernului care-i acuză pe francezi că-și externalizează profiturile, și tot uitate sunt și rundele periodice de negocieri cu autoritățile pe teme fiscale și administrative, întrevederi de la care patronii uzinei ies tunând și fulgerând.
Deși mai puțin fiabilă ca Loganul, mai scumpă și oricum mai bătrână, mare aspiratoare de bani și timp, mașina Dacia (în special gama 1300 și ce a urmat) a continuat să fie iubirea vieții multora. Ea le amintește de tinerețea lor, de o viață ale cărei asperități le netezea cum voia Partidul, de simbolul de putere pe care-l reprezenta o mașină într-o lume unde nu toți aveau acces la pile, resurse, influență pentru putea să-și cumpere mașina pe care și-o doreau.
N-aveți o bujie/ sau poate o cameră-n plus?/ c-ale mele/ s-au spart și s-au dus...
