Linkuri accesibilitate

Decrepita tiranie


Izbucnirile xenofobe ale Conducătorului, romanțarea trecutului arhaic al României, identificarea cu miticele căpetenii traco-dace și despoticii voievozi feudali, fascinația pentru corporatismul organic și reabilitarea simbolurilor etnice și militariste au avut origini cu mult mai profunde decât psihologia personală a lui Nicolae Ceaușescu. Ele se trăgeau din relația problematică a Partidului Comuniste Român cu tiparele și tradițiile culturale.

Ceausescu și Mao Zedong
Ceausescu și Mao Zedong

O privire mai atentă asupra documentelor de partid accesibile odată cu perioada postcomunistă, referindu-se atât la perioada clandestină, cât și la anii stalinismului dezlănțuit, ne arată o respingere completă a valorilor naționale românești, o neîncredere funciară în intelighenție și chiar o ignorare cu bună știință a fundamentelor istoriei naționale. A fost utilizată o interpretare materialistă (vulgară) a istoriei pentru a justifica schemele rigide și a demonstra că românii erau nerăbdători să îmbrățișeze revoluția proletară mondială.

Le păsa prea puțin doctrinarilor comuniști că problemele reale ale țării presupuneau acceptarea modernizării și adoptarea unor modele instituționale occidentale. Însă ei aveau propriile rețete universale, împrumutate din arsenalul Cominternului, și nu au ezitat să le impună asupra românilor.

Daciada
Daciada

Mai târziu, atunci când PCR-ul și-a rescris propria istorie iar liderii pozau în campioni ai valorilor naționale, travestiul patriotic a asigurat o manipulare de proporții enorme: aceeași oameni care serviseră fără crâcnire interesele sovietice erau cei care deplorau pierderea identității naționale. Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, și chiar mai mult sub Ceaușescu, comuniștii locali s-au învestmântat în straie naționale, au jurat pe tricolorul țării și au cântat imnuri patriotice spre a-și arăta atașamentul față de ideea de „suveranitate și independență”.

Acompaniat de gesturi spasmodice și aprinse tirade, Nicolae Ceaușescu a devenit întruparea acestei transformate „persoane” a partidului. Tiranul a încercat să combine un atașament rezidual pentru leninism cu un proaspăt descoperit sens al utilității simbolurilor naționaliste și demagogiei. Dacă Ceaușescu a devenit un adevărat naționalist român sau a rămas un oportunist pragmatic poate fi discutat. La fel ca în cazul lui Slobodan Miloșevici, există argumente convingătoare pentru ambele scenarii.

Adevărata valoare în care a crezut Ceaușescu a fost puterea personală și în numele ei era el gata să sacrifice orice principii și loialități, fără nicio reticență în a o prezerva. Spre sfârșitul vieții, dictatorul nu mai avea nimic de oferit decât această retorică searbădă și apeluri isterice la și mai multă represiune. „A strânge rândurile” în jurul conducătorului: acesta a devenit leitmotivul războiului propagandistic îndreptat împotriva populației române.

Până la sfârșitul anilor 1980, Partidul Comunist Român era, de fapt, mort. Tot ceea ce mai rămăsese din el era doar o serie lungă de legende prost ticluite și mari adunări robotice, de indivizi ca și mecanizați, aplaudându-l pe dictator. În timpul celui de-al XIV-lea Congres din noiembrie 1989—deci după ce deja căzuse Zidul Berlinului și fusese eliminat bulgarul Todor Jivkov, sau după ce secretarul-general marionetă Miloš Jakeš și acoliții lui fuseseră înlăturați de „Revoluția de catifea” cehoslovacă—Ceaușescu a continuat să joace cu obstinație în ridicola piesă pe care i-o puseseră în scenă așa-zișii devotați și aplaudaci.

De fapt, printre delegații la Congresul XIV și printre membrii ultimului Comitet Central se afla chiar omul care, o lună mai târziu, avea să fie unul din arhitecții procesului soților Ceaușescu: generalul Victor Atanasie Stănculescu, protejatul Elenei și ministru adjunct al forțelor armate. Ce s-o fi gândit, oare, Stănculescu, ne putem întreba, în timpul lungilor minute de aplauze furtunoase și incantații ritmice ale formulei „Ceaușescu și poporul”?

Cel mai probabil, Stănculescu și alți birocrați de partid (incluzându-l aici și pe ultimul șef al Securității, locotenent generalul Iulian Vlad) au realizat la acea dată că timpul expirase pentru Ceaușescu și clanul său. Se prea poate să fi înțeles inclusiv faptul că dacă ceva radical nu se petrece, o revoltă populară va anihila curând mult aclamata „societate socialistă multilateral dezvoltată”. Însă, așa cum știm acum, ei nu au făcut nimic...

Vezi comentarii (2)

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG