Linkuri accesibilitate

Despre iconoclasmul laic al dadaismului


Exceptându-i pe „inventatorii” elvețieni, nu au existat vreodată grupuri independente dadaiste. Acest curent a apărut mai degrabă ca acompaniament și stimul pentru alte tendințe avangardiste. Dadaiștii au preferat faptele unice de viață în defavoarea operelor de artă consacrate, prin urmare este și dificil să-i asociem cu lucrări anume. Mai mult sau mai puțin dadaiste au fost poemele în română ale unor Tristan Tzara și Urmuz, precum și producțiile artistice ale următoarelor grupuri: rus, polonez, ucrainean, futurismul lituanian, futurismul-constructivist leton al grupului Trauksme („alertă”), imagismul, activismul leton, zenitismul croat, poetismul ceh și suprarealismul sârb. Un al doilea val dadaist, anticipând și, mai apoi, acompaniind constructivismul, a fost în special reprezentat și consistent în literatura maghiară, acolo unde, după suprimarea Republicii Sovietice Ungare din 1919, convențiile și așteptările sociale fuseseră într-atât de mult zdruncinate încât dadaismul a devenit influent și în literatura proletcultistă.

Despre Urmuz, promotorul prozei absurde în România, care s-a stins din viață pe 23 noiembrie 1923, la București, s-a vorbit încă din 1910, 1912, când apăreau și primele publicații avangardiste de la noi. În Antologia literaturii române de avangardă a lui Sașa Pană, Urmuz apare ca un melanj ciudat între Jarry, Kafka și suprarealism. În orice caz, principalul eveniment literar din epocă avea să fie înființarea revistei Simbolul, în 1912, de către S. Samyro (Tristan Tzara) și I. Iovanaki (Ion Vinea). Și deși poezia lui Tzara publicată în România înainte de 1916 a fost inspirată de simbolism, există suficiente accente dada în experimentele sale lingvistice. Ceea ce a urmat, pe scurt, ține de aceste borne cronologice: 1922, apariția unui al doilea grup în jurul Contemporanului lui Ion Vinea, o revistă care avea să cadă sub vraja constructivismului; 1928, revista lui Sașa Pană Unu, conținând toate mișcările de avangardă; în fine, 1944–1947, avangardismul postbelic, care a adus pe scenă a doua generație de suprarealiști. Antologia lui Pană rămâne una din cele mai importante surse de dadaism, suprarealism, ermetism, integralism (replica românească a constructivismului), futurism și, desigur, urmuzism, din literatura română.

În Europa Centrală și de Est, la fel ca în cea Occidentală, principala calitate a Dadaismului a fost aceea că a distrus complet imaginea pe care arta o avea despre sine, despre lume și om. În perioada eroică a avangardei, arta, care în procesul de diviziune a muncii devenise din ce în ce mai izolată, a fost obligată să-și recunoască inconsistența propriei poziții. Pierzându-și, una după alta, funcțiile mitologică, religioasă, decorativă și recreativă, arta s-a trezit peste noapte inutilă, înconjurată de ură și ostracizată de către societate. Și iată cum a ajuns dadaismul la una din cele mai radicale concluzii ale sale: a proclamat decesul artei, sau, mai degrabă, amalgamarea sa completă cu viața. Dar ca să asiguri egalitatea perfectă dintre viață și artă, era nevoie ca mai întâi s-o demitizezi pe cea de-a doua. În acest scop, dadaiștii s-au folosit de întreg arsenalul artistic, scoțând astfel la iveală factorul determinant al creației: intenția, scopul! Cum fiecare fenomen din realitate poate fi luat drept intențional, avangardiștii au crezut că prin acest subterfugiu au recucerit realitatea pe care o simțeau pierdută.

Dadaiștii au demonstrat identitatea dintre viață și artă nu doar prin reducerea propriei arte la o goliciune și stare brută naturală, ci și prin renunțarea la funcția și propriul sens al vieții, într-o manieră artistică. De aici, poate, și multele scandaluri și extravaganțe, dorința lor de a șoca audiențele. Spre exemplu, futuriștii ruși se plimbau pe stradă cu fețele vopsite, poetul danez Emil Bønnelycke își acompania lecturile cu focuri de armă, iar spaniolul Rafael Alberti, ținând într-o mână un porumbel, în cealaltă o umbrelă, își recita versurile în fața studentelor unei școli de fete.

Așa cum Dadaismul a redus arta la viață, tot așa l-a redus pe artist la un clovn care pășește țanțoș pe ruinele valorilor lumii moderne. Dacă toate afirmațiile despre personalitate sunt incerte, atunci nu rămâne nimic altceva decât hazard, țâfnoșenie și nesăbuință. Numai că această lipsă de însemnătate, această tăcere asurzitoare nu este nicidecum escatologia întunecată a catastrofismului. Din contră, ea a dus la eliberarea vieții și a artei din chingile propriei rigidități, a legitimat buna dispoziție și petrecerile ca ieșire din cotidian, a promovat gluma, mascarada, autoironia, viziunea grotescă.

Dadaismul credea într-o singură valoare: în promovarea unei vieți cât mai ciudată, mai sălbatică, mai animată și mai desfrânată prin noi și noi idei - regula de aur a fanteziei. În Europa Centrală și de Est, acolo unde Dadaismul a fost „partenerul tăcut” al altor tendințe, acest adesea „extatic” program de bună-dispoziție și-a croit calea spre alte concepte, cu mult mai însemnate social, precum futurismul (acolo unde a ajutat la răspândirea optimismului general). Acest fel de „a fi cu inima ușoară” al Dadaismului, alături de iconoclasmul laic și devoalarea explicită a intențiilor artistice, constituie cele mai importante moșteniri ale sale.

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG