Probabil că majoritatea vorbitorilor nu sunt conștienți de faptul că în limba română verbul «a dezmierda» vine de la latinescul arhaic merda.
«A dezmierda» a însemnat inițial a șterge sau a înlătura (“des-”) dejecțiile, fecalele: *merda, *mierda, rămasă în românește doar în acest cuvânt.
Spun astea pentru a lansa o discuție despre o carte proaspăt tradusă în românește despre originea limbajului (Zorii limbajului /The Dawn of Language, de Sverker Johansson, Humanitas, București 2022). Am mai scris aici despre o altă încercare recentă de a desluși originea limbajului. Acestea sunt tentative noi și îndrăznețe. În 1866, nou creata pe atunci Société Linguistique de Paris a decis să respingă pe vecie publicarea oricărui studiu în legătură cu originea limbilor, a limbajului uman. Asta pentru că orice teorie despre originea limbii ne duce direct la o fundătură logică și la un raționament circular. Limba nu se naște din horcăieli animalice, dar în același timp nici n-a putut să țâșnească, așa cum o cunoaștem de la cele mai vechi texte, deja constituită. Vreme de un secol, până în anii 1960, tema originii limbajului a fost așadar lăsată deoparte de lingviști, de ambele părți ale Atlanticului.
Prin august, anul trecut, la rubrica Știință și Cultură, cotidianul britanic The Guardian prezenta însă această, carte tocmai apărută în traducere din suedeză: Zorii limbajului (The Dawn of Language, de Sverker Johansson), în care se pune eterna problemă a originii limbajului uman.
Iată însă că această nouă carte a cercetătorului suedez formulează teoria că transmiterea limbajului a putut fi favorizată de femei (femele) și de dificultatea speciei umane de a naște, spre deosebire de maimuțele mari, primatele: „Pentru că nașterile umane pot să se petreacă atât de dificil,” scrie el, „sprijinul social aduce toată diferența între viață și moarte.” Cooperarea socială bazată pe încredere ar fi așadar motorul social care a stimulat dezvoltarea limbajului articulat, produs colectiv.
Asta ar fi fost apoi urmat de grija permanentă a bunicilor pentru copii. Prin asemenea teorii și concluzii, desigur, autorul nostru ajunge să abordeze și chestiunea limbajului la oamenii (sau umanoizii) de Neanderthal. El imaginează că limbajul articulat s-a dezvoltat mai întâi însoțit de foarte multe gesturi (cum vedem și astăzi la unii mediteraneeni care aproape că nu pot vorbi dacă nu dau din brațe ca aripile sau palele unei mori de vânt).
A venit apoi conversația pentru nimic. Da, acea bodogăneală în jurul focului, discuțiile — deseori pline de minciuni — flecăreală menită să umple plăcut timpul, specifică oamenilor din toate culturile, flecăreală care solidifică și dă formă ideologiei și mitologiei tribului, întretăiată de cântece.
Și păsările cântă, desigur, dar o fac pentru a transmite un mesaj precis, invariabil, cel mai adesea de împerechere. Iar păsările nu se mint una pe alta, spre deosebire de cântecele oamenilor. Apoi acele cântece și legende sunt transmise de dădace, mame și bunici copiilor, în timpul acelei practici de "grooming", cum spun antropologii, pe care, desigur, o întâlnim și la primate, la maimuțele mari. Este acea despăduchere pe care o vedem prin filmele documentare și care creează un liant afectiv, însă este și explicația originii verbului românesc menționat: «a dezmierda».
De aceea, cum întreabă cu umor autorul cărții, Sverker Johansson: este oare moașa copilului și moașă a limbajului?
Moașele și bunicile – creatoare ale limbajului uman!...
