În 1866, nou creata pe atunci Société Linguistique de Paris a decis să respingă pe vecie publicarea oricărui studiu în legătură cu originea limbilor, a limbajului uman. Asta pentru că orice teorie despre originea limbii ne duce direct la o fundătură logică și la un raționament circular. Limba nu iese din horcăieli animalice, dar în același timp nici n-a putut să țâșnească, așa cum o cunoaștem de la cele mai vechi texte, deja constituită. Vreme de un secol, până în anii 1960, tema originii limbajului a fost așadar lăsată deoparte de lingviști, de ambele părți ale Atlanticului.
Abia Noam Chomsky a putut veni cu sugestia unui început de explicație, atunci când și-a definit principiile gramaticii universale și ale „structurii profunde”, însă până și sugestia lui a unei mutații genetice (imposibil de datat) rămâne un soi de Deus ex machina. Nimeni însă n-a contestat teoria principală a lui Chomsky, și anume că toate limbile planetei (și toate limbile posibile și imaginabile), sub aparența unei fațade uneori aproape imposibil de reprodus sintactic, lexical sau sonor, ascund în realitate aceeași structură a comunicării.
Nimeni n-a contestat asta până a apărut Daniel Everett, un fost misionar care a trăit printre indigenii din Amazonia (și care spune azi că, petrecând el ani de zile în mijlocul tribului Pirahã, și-a pierdut și fervoarea creștină și credința în Chomsky). Bazat pe limba acelor indieni amazonieni Pirahã, Daniel Everett contestă de mai bine de un deceniu toate afirmațiile universaliste ale lui Chomsky (care nu-i răspunde niciodată, așa cum n-a catadicsit să-i răspundă nici lui Slavoj Žižek, care a trebuit să se mulțumească cu o penibilă înfruntare publică cu Jordan Peterson, dezamăgitoare în ce-i privește pe ambii).
Multă vreme am evitat să citesc cărțile lui Everett, pentru că-l priveam cu suspiciune, într-atât fundațiile argumentației sale par șubrede. El contestă teoriile universaliste ale lui Chomsky sprijinindu-se pe analizele sale ale limbii indienilor amazonieni pirahã, însă este vorba acolo de o limbă pe care el e singurul din lume care o cunoaște, în afara respectivilor indieni, iar pe deasupra acea populație nu depășește câteva sute de persoane.
Cum a început limbajul?
Dar iată că în sfârșit i-am citit cartea Cum a început limbajul (How Language Began: The Story of Humanity's Greatest Invention, Londra, Profile Books, 2017). Pe scurt, în locul mutației genetice a lui Chomsky și al implicației că ar exista un „instinct al limbii” (teorie rezumată perfect de discipolul lui Chomsky Steven Pinker, în The Language Instinct, 1994), Everett propune pur și simplu evoluția lentă. Niciunul din organele producătoare de limbaj nu a apărut specific pentru asta, nici măcar aparatul fonator. Toate sunt organe anterioare limbajului, având alte funcții inițiale (limba, de pildă, participă la funcția alimentației și o posedă toate animalele, așa că n-a fost creată pentru limbaj, cum n-au fost nici plămânii), organe care s-au adaptat apoi (în mod etern imperfect) producerii de limbaj articulat. E vorba așadar de evoluție și adaptare.
Toate astea nu contrazic în realitate teoria lui Chomsky, pentru că evoluția poate într-adevăr produce o mutație genetică. Așa s-a întâmplat de pildă în neolitic, odată cu domesticirea animalelor producătoare de lapte, când populațiile din Orientul Apropiat, Europa și Asia Centrală au început să consume lapte și la vârsta adultă, ajungând la asta printr-o mutație genetică. În schimb, majoritatea celorlalte populații ale planetei, în special în Orientul îndepărtat, în Americi și în Australia, au rămas la stadiul de intoleranță de lactoză. Japonezii sau indienii din Americi nu beau iaurt, pentru că li se face rău.
Acolo însă unde Everett atacă frontal edificiul teoretic al lui Chomsky este când neagă universalitatea a ceea ce e cunoscut în lingvistică și informatică drept recursion (recursivitate). Recursivitatea este procedeul logic și sintactic prin care frazele limbajului uman sunt structurate ierarhic (hierarchical sentences). Altfel zis, fraze care conțin alte fraze, propoziții subordonate, forme complexe de exprimare pe care le regăsim chiar și în limbajul unor oameni foarte simpli, cum am mai arătat-o, dar care sunt inaccesibile comunicării animale.
Recursivitate: „mergem, dar nu-i spunem prostului”
Altfel zis, niciun animal, oricât de inteligent, nu-i poate spune altuia: „dacă nu plouă mâine, mergem spre seară să dezgropăm treburile alea pitite, însă nu-i spune asta prostului cu care te-am văzut ieri”. Altfel zis, pe lângă structurile ierarhice ale comunicării (propoziții condiționale și subordonate) mai avem acolo categorii temporale (ieri și mâine); de număr („treburile” îngropate, eventual forme speciale de dual inclusiv, cum încă avem în limba slovenă pronume personale și forme verbale diferite pentru 2 și plural: „mi gremo” = noi (mulți) mergem vs. „midva greva” = noi (doi) mergem); apoi sugestii de complot, minciună (disimularea unei acțiuni ilicite viitoare) și umor social (prostul ăla).
Potrivit lui Everett, indienii pirahã pot doar să zică scurt, fragmentat...
Or, Everett pretinde că indienii amazonieni pirahã nu posedă nimic din toate acestea, că ei nu cunosc nici număr, nici categorii temporale și nici „recursivitate” în limbaj. Că ei ar fi, așadar, relicva unui stadiu anterior al limbii, în care prostul din pilda de mai sus ar fi incapabil să vină să protesteze: „am auzit c-ați fost ieri să dezgropați alea fără să-mi spuneți”. Potrivit lui Everett, indienii pirahã pot doar să zică scurt, fragmentat, pe etape logice: „Voi mers acolo. Voi dezgropat. Voi mie nu spus asta. Eu aflat. Voi ticăloși. Pedeapsă. Eu pe voi acuși umilesc sexual în mod nenatural.”
Problema mare aici, pentru teoria lui Everett, este că majoritatea semenilor noștri chiar așa vorbesc și azi, în ciuda sofisticărelii limbajului și a accesului virtual la totalitatea informației din lume.
El însuși subliniază, de altfel (și fără să-și dea seama că se contrazice) cum comunicarea umană rămâne plină de ambiguități, este etern imperfectă, n-are nimic algebric, iar sensul reiese foarte adesea doar din context, căci uneori cuvintele spun exact contrariul sensului lor inițial. (Oricine se pricepe să răspundă cu iritare sau ironie „Da, desigur!” pentru a indica de fapt un refuz.) Tocmai de aceea este exclus ca vreo formă de inteligență artificială (AI), precum cea cu care e înzestrat HAL 9000 în Odiseea spațiului al lui Kubrick, să poată vreodată să distingă umorul de ambiguitatea contextuală, sau să descifreze glumele despre moarte, sex, bani și Roland Garros din Charlie Hebdo.
La fel se mai înșeală Everett și când acordă o importanță evolutivă faptului că în anumite populații femeile vorbesc altfel decât bărbații (p. 87): altă fonetică, alt lexic. Or, asta se întâmpla și în Moldova secolului XVII, cum o remarcase deja Cantemir. Și rămâne surprinzătoarea eroare metodologică care constă în a deduce că acei indieni pirahã nu posedă noțiunea timpului pentru că el, misionarul Everett, n-a reușit să scoată de la ei adverbe de timp sau termeni pentru „ieri” și „mâine”, trecut și viitor.
„Tantôt” și „acuși”
Acest Everett nu vorbește, în mod vizibil, franceză, sau ar fi pierdut încercând să definească un adverb francez precum tantôt. Acesta poate să însemne ceva în viitorul apropiat: „je reviens tantôt”; sau în trecutul apropiat: „je suis venu tantôt”.
Sau adverbul din hindi/ urdu, limbi de măreață cultură: kal. Acest kal (کل în urdu, कल în hindi) înseamnă „ieri”, dar și... „mâine”! Asta e doar aparent surprinzător, căci sensul de ieri sau mâine este făcut instantaneu limpede de verbul folosit la trecut sau viitor. E vorba acolo doar de indicarea unui timp scurt și foarte apropiat de momentul prezent. Azi sau mâine, adică nu acum, dar nu departe în timp.
Revenind la munca de teren a lui Everett printre indienii pirahã nu putem să nu suspectăm că el a căzut în aceeași capcană ca și minunatul lingvist amator și aventurier turc Evliya Çelebi (1611–1682), care în Seyahat Nameh, jurnalul lui de călătorie vreme de patru decenii (!) prin tot Imperiul Otoman, este primul care a notat în scris, în alfabet arabo-otoman, limba țigănească.
Neînțelegând, evident, limba romilor, când etnograful nostru amator transcrie (în volumul VIII din X, din păcate netradus) discuția lui pe teme lingvistice cu o prostituată de etnie romă de pe lângă Salonic, dialogul este de un haz absolut, căci el o întreabă în turcește:
EL — Cum spuneți voi pe țigănește: — „Bună. Cu ce te ocupi tu?"
EA: — „Șukar. Tu so keres?”
EL: — Și ce răspunzi?
EA: — „Bul bikingjum” [literalmente: — „Vând cur".] -- Adică, îi explică ea grav, fără să zâmbească: „Neguțătoresc una și alta."
Cam atât despre munca de lingvist naiv, dar de bună credință, a lui Evliya Çelebi.
Asemenea eșecuri lingvistico-etnografice ratate, însă atestate, ne permit să fim sceptici în legătură cu limba indienilor amazonieni pirahã pe baza căreia acest Everett, azi la modă, contestă cu vehemență teoriile de acum clasice ale lui Chomsky.
Același cuvânt „acuși” le servește românilor să desemneze atât trecutul, cât și viitorul...
La urma urmei, și în română spunem la trecut: „acuși am fost acolo”, dar în același timp, cu nuanță de viitor: „acuși mă duc dincolo”. Evident, misionarul Everett ar fi pierdut aici și ar deduce că vorbitorii de română sunt încă într-un stadiu primitiv al limbajului în care același cuvânt „acuși” le servește să desemneze atât trecutul, cât și viitorul.
Desigur, în cazul multor semeni vorbitori de română, inclusiv printre cei care publică în mari reviste, el nu s-ar înșela să diagnosticheze un stadiu primitiv al limbajului, dar acuși, pe moment, nu vedem la el o reușită a contestării teoriilor lui Chomsky. Poate că totuși acea Société Linguistique de Paris știa ce face atunci când a decis, în 1866, să respingă pe vecie publicarea oricărui studiu despre originea limbajului uman.
