Au trecut șapte decenii de la acea „Declarație Schuman" care e considerată actul de naștere al Uniunii Europene: pe 9 mai 1950, ministrul de externe de atunci al Franței, Robert Schuman, a propus într-un discurs crearea Comunității Europene.
Pe atunci încă se mai credea în proiectul unor „State Unite ale Europei", care mai e sprijinit astăzi de unii precum fostul șef ecologist european Daniel Cohn-Bendit sau fostul șef al liberalilor (deveniți Renew Europe) Guy Verhofstadt (cf. Un manifest pentru Statele Unite ale Europei).
Astăzi, în schimb, proiectul european e respins din ce în ce mai mult, acuzat că obliterează diferențele culturale și moștenirile istorice. Asta fusese însă anticipat, prevăzut chiar din start de cineva precum filozoful Alexandre Kojève, care a lucrat la crearea structurii ce avea să devină Comunitatea Europeană, iar apoi Uniunea Europeană. Kojève a propus asta chiar în 1945, într-un studiu intitulat L’Empire latin, Imperiul latin, pe care i l-a înmânat generalului Charles De Gaulle, șeful guvernului provizoriu al Franței eliberate.
Kojève propunea înainte de Winston Churchill, care avea să o facă doar timid și formal, crearea unor State Unite ale Europei, construcție politică federală pe care el o vedea ca pe un nou Imperium, prelungire și a celui roman, dar și a celui romano-german al Evului Mediu și Renașterii. Kojève își numea de altfel proiectul Romano-Germania.
„Romano-Germania”
Intuițiile lui Kojève erau uluitoare. Deși bună parte din infrastructurile Germaniei fuseseră cu totul distruse, iar orașe ca München sau Dresda practic nu mai existau (Nürnberg a fost ales mai ales pentru faptul că nu fusese bombardat masiv și avea o sală de tribunal intactă), Kojève prezicea atunci că Germania va deveni curând puterea economică a Europei.
Occidentul nu poate funcționa fără un echilibru just între lumea mediteraneană, latină, catolică și nordul germanic și protestant, scria el...
Kojève sugera de aceea o uniune politică și economică între Franța, Spania și Italia (aceasta din urmă și ea în ruine și învinsă în război), pentru a contrabalansa influența inevitabilă a Germaniei. Occidentul nu poate funcționa fără un echilibru just între lumea mediteraneană, latină, catolică și nordul germanic și protestant, scria el.
Doar o alianță între Mediterana latină și nordul germanic al Europei, insista Kojève, ar putea face față tăvălugului anglo-saxon, sau celui rus (el însuși fiind rus, cf. mai jos).
Mediteraneenii aduc cu ei un raport intim cu marea și cu străinul din sud, de peste mare. Mediteraneenii cunosc, istoric, Islamul. Nordul german aduce în schimb o integrare economică și disciplina muncii. Cele două se completează armonios, între America și Rusia, cu care, luate izolat, niciuna din țările europene nu s-ar putea compara sau confrunta. Pentru asta însă, Franța nu trebuie să fie un simplu satelit economic al Germaniei. Aici trebuie revenit la vechiul model al imperiului latin, spunând „imperiu” într-un sens bun.
În lumina acestei dualități complexe dintre latinitate și germanism, merită amintit că Europa e divizată, între nord și sud, și de o linie orizontală culinaro-afectivă. La nord de aceasta linie plouă, se consumă bere, pâine de orz sau secară, mâncarea se gătește cu unt și untură, lumea e majoritar protestantă. La sud de aceasta linie găsim soare, vin, pâine de grâu, se gătește cu ulei de măsline și lumea e în general catolică sau ortodoxă.
Cine a fost Alexandre Kojève
Alexandre Kojève (Александр Кожевников, 1902-1968) a fost unul din cei mai mari filozofi ai secolului XX, a cărui influență se prelungește până astăzi și care încă nu ne-a învățat și transmis totul, textele lui fiind fragmentare, deseori constând din note de curs, ca în cazul lingviștilor Ferdinand de Saussure sau Nikolai Trubețkoi (acesta din urmă rus alb refugiat, ca și Kojève).
Kojève, profesorul lui Raymond Queneau și al lui Georges Bataille (care i-au transcris Introducerea la Fenomenologia Spiritului a lui Hegel), este omul care a adus cea mai limpede interpretare a lui Hegel și a ciclicității epocilor istorice, și de la el s-a inspirat, fără să o spună, politologul american Francis Fukuyama pentru cartea sa care a făcut atâta nemeritată vâlvă Sfârșitul istoriei și ultimul om (1991).
Ca și Trubețkoi, Kojève a fost unul din acei ruși albi care, refugiați în Occident, au pus la punct și propus sisteme de renovare ideologică și geopolitică mondiale. Trubețkoi a fost la originea doctrinei „eurasiatice”. Kojève în schimb propunea o reechilibrare la nivel european a lumii germanice cu cea latină. La noi s-a tradus:
Alexandre Kojève: Introducere în lectura lui Hegel. Cursuri despre Fenomenologia spiritului la École Pratique des Hautes Études între 1933 și 1939, în traducerea lui Ovidiu Stanciu și Andrei Chițu (Ed. Tact, 2018).
Ca și Cursul de lingvistică generală al lui Saussure, publicat după moartea sa de câțiva studenți, pornind de la notele luate de ei în amfiteatru, Introducerea în lectura lui Hegel a misteriosului și fantasticului personaj care a fost Kojève a marcat o întreagă generație de intelectuali francezi, de la pornografi la mari filozofi: Georges Bataille, Raymond Queneau, Raymond Aron, Roger Caillois, Michel Leiris, Henry Corbin, Maurice Merleau-Ponty, și Jacques Lacan, pentru a-i numi doar pe cei mai importanți. Cartea, publicată în 1947 pornind, ca și în cazul lui Saussure, de la notele de curs ale prestigioșilor studenți, este de altfel redactată în bună parte de Raymond Queneau.
De la Kojève avem teoria pop a sfârșitului istoriei, pe care el o construiește pornind de la o interpretare originală a lui Hegel, teorie relansată neîndemânatec de Fukuyama și pe care gânditorul israelian la modă Yuval Noah Harari o preia în parte, aluziv și schematic, dar fără a părea să priceapă mare lucru din ea.
