Eveniment editorial în Statele Unite, apariția unui dublu album de discuri-compact intitulat categoric Jaloane ale înregistrărilor pianistice. Volumul I, al cărui prim CD se deschide cu cinci înregistrări inedite ale pianistului român Dinu Lipatti, merită amplu să fie cunoscut și de către ascultătorii Europei Libere.
Dispărut, cum bine se știe, la numai 33 de ani în 1950, în plinătatea forțelor sale artistice, în Elveția, lăsînd în urmă doar cîteva ore de muzică înregistrată în studio și cîteva mărturii de concert live, Lipatti continuă să fie în primul rînd un reper de calitate și probitate artistică printre marii interpreți ai pianului, la scară mondială, dincolo de o întreagă mitologie țesută în jurul numelui său. Dincolo, aș spune, în ce privește societatea muzicală și politica culturală românească, și de o exploatare incorectă și adesea prea puțin profesionistă a renumelui său.
Discurile americane au fost produse, nu întîmplător, de compania Marston Records, purtînd numele principalului ei inginer, devenit celebru în ultimele decenii, restaurator de mare măiestrie și gust, a numeroase mărturii muzicale de importanță istorică.
Livretul setului de discuri, semnat de Gregor Benkö, co-fondatorul Bibliotecii Internaționale de și Arhivelor Pianului, descrie pe scurt odiseea acestor „înregistrări pierdute” ale lui Dinu Lipatti, care, în fapt, pot fi ascultate după un deceniu de la descoperirea lor.
Cel care le-a identificat a fost marele admirator și cercetător al înregistrărilor lipattiene, canadianul Mark Ainley, care timp de peste două decenii a mers pe toate căile posibile, urmărind fiecare zvon despre benzi inedite de concert, discuri test sau alte înregistrări private rămase inedite în diverse colecții. În 2008, Ainley a identificat astfel discurile ce au stat la baza actualului CD, aflate în arhiva unui colecționar din New York, care i-a refuzat însă permisiunea de a le copia. După diverse peripeții, discurile aflate într-o stare fragilă au ajuns în colecția proprietarului Academiei de Înregistrări de la New York, Joseph Ganun, care i le-a pus la dispoziție direct producătorului Ward Marston.
Istoria discurilor este povestită în livret și de Mark Ainley, care precizează că seria de discuri, după toate probabilitățile înregistrări private (nu provenind de la un post de radio), achiziționate de colecționar la o licitație la Geneva, poartă etichete cu scrisul de mînă al lui Lipatti, unele cu numele lucrării înregistrate, altele doar cu numele compozitorului sau semnătura pianistului. Cîteva din ele erau într-o stare de deteriorare atît de avansată încît conținutul lor nu a mai putut fi salvat.
Mark Ainley mai precizează – așa cum poate fi văzut și pe fotografii – că discurile au fost produse de o firmă puțin cunoscută elvețiană Audemars, la o dată imposibil de știut, dar în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, dat fiind că două dintre Sonatele de Scarlatti de pe ele și alte două piese de Brahms - Intermezzo în do major, op. 119, nr. 3 și Capriccio în re minor, op. 116, nr. 7 – au figurat în programele de concert ale lui Dinu Lipatti din aceea perioadă.
Producătorii discurilor, Gregor Benkö și Ward Marston, datează înregistrările în intervalul „circa 1945-1948”. Mark Ainley observă că „interpretarea revelează faimosul tușeu cristalin, claritatea texturii, vitalitatea ritmică și transparența proprie lui Lipatti”, notînd că Sonata în re major de Scarlatti în versiunea de pe inedite, este calitativ superioară celei înregistrate în 1947 pentru EMI. Deosebit de valoroasă, potrivit cercetătorului, este Sonata în sol minor de Scarlatti, „lucrare complet nouă în discografia pianistului”.
Sonata în sol minor, K. 450 de Scarlatti, pe noul set de discuri ale companiei Marston, „Landmarks of Recorded Pianism”.
Ce ar mai fi de spus în plus este faptul că Audemars, în studioul căruia a făcut Lipatti aceste înregistrări rămase timp de circa 60 de ani necunoscute, este numele unei celebre familii de ceasornicari din regiunea nord-vestică a Elveției, Jura. Fondatorul companiei cu sediul în localitatea Le Brassus, Louis Audemars, care avea să se unească mai tîrziu cu o altă faimoasă firmă Piguet et Meylan din Geneva, a produs ceasuri ce aveau să fie medaliate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la concursurile din întreaga lume, la Londra, Paris, Viena, Philadephia, Sidney. Audemars avea să capete chiar titlul, cu totul neobișnuit pentru o firmă străină, de ceasornicar al reginei Angliei.
Unul din portretele lui Dinu Lipatti cele mai remarcabile, ce apare și pe mai multe coperți de disc, îl arată purtînd un ceas ce pare să fie marca Audemars-Piguet. Ceasul îl primise de la prietenul său, violonistul Georges Schwob, care a prezidat ani de zile Societatea de Muzică din Chaux-de-Fonds, pînă în 1947 și a devenit ulterior directorul unei fabrici de ceasuri.
O mică parte din corespondența lor pasionantă a fost publicată, iar una din scrisorile din 1950 amintește de ceasul dăruit. Păstrată este și o dedicație către Schwob după primul concert dat de Lipatti la Chaux-de-Fonds la 21 noiembrie 1947.
În acest context al călătoriilor lui Dinu Lipatti în lumea ceasornicarilor melomani din Jura, nu este exclus să fii făcut și înregistrările Audemars, cîndva în 1947-48, reapărute acum pe discurile companiei Marston.
