Em. Galaicu-Păun: Fata de 19 ani care venea din Brăila la Chișinău, în 1992, să facă jurnalism, fiind angajată ca reporter la ziarul „Sfatul Țării” de Nicolae Misail, redactorul-șef al publicației, ce-ar fi spus azi, după ce că a ajuns personaj de carte, și tot ea autoare? (Mă refer la romanul tău de debut, Daphnia, Cartier, 2024, pe care l-am îndrăgit de la primele rânduri...)
Dumitra Râșnoveanu: Ar fi spus că devenim ceea ce suntem. Și că Dumnezeu lucrează prin oameni, iar destinul nu este altceva decât un imens tablou cu ițe întrețesute de toți cei care-ți ies în cale. De aceea, nici n-a trebuit să caut prea mult povestea pentru Daphnia. Eu eram povestea. Dar asta am realizat-o târziu, distanțându-mă suficient de mult de mine, cea de atunci, astfel încât să mă pot vedea ca pe un personaj. Azi îl privesc cu un ochi rece și unul cald. De aici poate și paradoxul. Cititorii care mă vor căuta în carte nu mă vor găsi. Sunt și nu sunt eu. Se vor recunoaște însă pe ei. Port toate semnalmentele adolescenților care eram în anii `90. Având acest background jurnalistic, m-am folosit de el în Daphnia. Redau, pentru că slujește personajului, elementele care compun epoca respectivă, anii de tranziție de la comunism la democrație, chinurile facerii acesteia din urmă și toate pagubele colaterale, rătăcirea unora în trecerea spre o nouă lume, spre minunata și promisa lume nouă, cu care nu prea știam ce să facem, speranța (a tinerilor, mai degrabă) și temerea (a părinților noști, mai degrabă) că de acum înainte ne putem decide și lua viețile pe cont propriu. Ceea ce am și făcut venind în Basarabia. Simțeam că aici e nevoie de mine. Jurnalismul a cunoscut atunci epoca lui de înflorire maximă. Și de entuziasm nebun. Și de luptă. Presa este (ar trebuie să fie) câinele de pază al democrației, asta aveam să învăț peste un timp la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Deși foarte tânără și necoaptă, intuiam asta. Și, deci, trebuia să fiu în epicentrul transformărilor. A contribuit din plin la destinul Daphniei – îl și evoci în întrebare – Nicolae Misail, redactorul-șef al Sfatului Țării, care într-o bună zi mi-a pus un reportofon în mână. Redau momentul în carte, nu-l dezvolt aici. Vă imaginați? Probabil că azi n-ar fi fost și nici nu s-ar fi povestit de vreo Daphnie dacă dumnealui mi-ar fi zis atunci că poate sunt prea tânără, că nu sunt pregătită, că n-am facultate de jurnalism și câte și mai câte ar fi putut invoca. Dar n-a spus. Fin psiholog și pedagog, domnul Misail. De când am părăsit Basarabia și până zilele trecute nu l-am mai văzut. Au trecut deci 31 de ani. Ne-am regăsit la Zilele Literaturii Române la Chișinău (14-18 mai). Am bănuiala că organizatorii au complotat la această revedere. Și bine au făcut. Ar fi ratat altfel ocazia să vadă ce salcie (plângătoare) de Dunăre sunt. Noi, cei născuți la Brăila, ne naștem cu apă de Dunăre în capilare. Nu așteptăm decât ocazii prielnice s-o facem să țâșnească. A curs în seara regăsirii olecuță de Dunăre pe obrajii mei. Vă dați seama că nici rimelul waterproof n-a rezistat?
Em. G.-P.: Invitată la Zilele Literaturii Române la Chișinău (14-18 mai), ai revenit – acum, pe cal alb! – în Republica Moldova după trei decenii, nu înainte însă de a publica primul tău roman la o editură din Basarabia. Ce s-a întâmplat – în linii mari – cu Dumitra Râșnoveanu în tot acest timp? Cu ce ochi – acum, mai degrabă de romancier în toată puterea cuvântului decât de reporter – vede Chișinăul anului 2024? Se compară cu cel de la prima descindere, în ’92?
D.R.: Aș zice, ca să păstrăm tonul poveștilor nemuritoare, c-am venit călare pe un purice. Nu alb, ci galben. Unul simpatic și inofensiv, de baltă brăileană, din specia celor care hrănesc peștii exotici de acvariu și al cărui genom e cel mai apropiat de cel uman. Deci, ființa asta minusculă și pricăjită, de grosimea firului de păr, păstrează în ea toate caracteristicile umane. Revenind la întrebarea ta, ce s-a întâmplat cu mine în tot acest timp, îți răspund generic că am respirat. Că am respirat prin plămânii copiilor mei, prin cei ai grădinii mele de la țară, prin toate experiențele ca angajat într-o companie auto franceză, apoi prin cele de mic antreprenor, blogger, sportiv.
În altă ordine de idei, e flatant felul în care mă numești. Sunt abia la prima carte, așa că mi se pare mai potrivit termenul de autor. Deci, cu ce ochi vede autorul Chișinăul zilelor noastre? Cu ochiul cel cald. Am pus piciorul într-o capitală europeană în toată puterea cuvântului. Chișinăul e verde, e proaspăt, e aer curat (cu mult mai curat decât București), încet-încet amprenta slavă se estompează. Clădiri noi, moderne, le suflă în ceafă celor vechi, străzile sunt curate, în centrul orașului auzi vorbindu-se cel puțin trei limbi. Începem să (re)descoperim Basarabia și ne minunăm de parcă n-ar fi fost tot timpul aici. Basarabenii sunt nația cea mai ospitalieră din câte cunosc. Și n-o spun ca să vă fac plăcere, ci pentru că așa este. N-o spun doar eu. Vorbeam zilele astea cu scriitoarea Tatiana Niculescu, și ea invitată la Zilele Literaturii Române la Chișinău, că ne-am muta aici, măcar o vreme, fără ezitare.
Chișinăul de azi și oamenii lui sunt iubibili. Pentru că basarabenii sunt de toată isprava; buni, gospodari, primitori, iubibili. Ce să mai zic de vinuri și de puterea subterană și de suprafață cultivată a Moldovei. Nu-s deloc o cunoscătoare (eu și alcoolul ne întâlnim extrem de rar, și atunci ca și când aș înmuia pana într-o călimară), dar nici nu trebuie să fiu ca să-mi dau seama cât sunteți de mândri de ceea ce produce pământul ăsta.
Em. G.-P.: Ani de zile, ai vorbit/scris despre cărți; iată-te acum în pielea de autoare invitată la un Festival de Literatură (vor urma și altele, sunt sigur; plus que ça, m-aș bucura să-ți văd Daphnia finalistă – și chiar câștigătoare! – la Festival du Premier Roman din Franța). Să însemne asta și o schimbare majoră în viața ta? Ce așteptări ai de la această carte pe care ai adus-o pe lume? (Ierte-mi-se limbajul de... moașă, dar Daphnia e chiar o operă născută, nu făcută...)
D.R.: Am scris despre cărți pentru că nu se putea altfel. Am scris în colțul meu de blog, risipind bucuria asta imensă pe care o extrag din ceea ce citesc cum aș respira și asupra altora. Datorăm asta cărților, mai ales noi, cei care lucrăm cu cuvintele. Ce așteptări am de la această carte? M-aș întreba mai degrabă dacă eu i-am împlinit ei așteptările. Dar pe cele ale cititorilor? Judecând după faptul că primul tiraj s-a epuizat în mai puțin de două luni de la apariție, tind să cred că Daphnia s-a născut într-o zodie bună, că a avut ursitoare și moașe bune, că asta a ajutat-o să vină pe un culoar bun. În orice caz, a avut toate încurajările posibile. Și pentru asta mulțumesc cu gratitudine. E uimitor pentru o debutantă ca mine, apărută de nicăieri, să vadă, să simtă căldura, uneori cu asupra de măsură, venită dinspre cei care au citit cartea. Dar aici nu este doar meritul Daphniei. Ziceam mai devreme că Dumnezeu lucrează prin oameni. Iată, și tu, și Gheorghe Erizanu, și echipa Cartier ați avut flerul și convingerea că e demnă de citit la scară largă și ați pus-o pe orbită cu o viteză supersonică. Vă sunt recunoscătoare.
Dacă Daphnia înseamnă și o schimbare majoră în viața mea? Înseamnă, fără îndoială. Fiecare carte citită mă schimbă, mă modifică cumva, darămite una scrisă chiar de mine. Încă nu-mi dau bine seama cum, în ce fel mă schimbă – cartea apărând în a doua jumătate a lui ianuarie –, dar cu siguranță mai adaugă hălci de povești, nesperate, la clasorul meu interior. Nu mi-am imaginat niciodată că voi scrie ficțiune, depărtându-mă considerabil de scriitura de tip jurnalistic pentru care m-am pregătit la facultate și în care m-am exersat ani de zile, întâi ca jurnalist, apoi din poziția de comunicator.
Nu știu dacă și în ce fel va fi Daphnia câștigătoare și dacă chiar e nevoie să câștige ceva. Ea există și faptul acesta mi se pare un câștig în sine. Sper ca și cititorii să o considere astfel.
Em. G.-P.: Vii dintr-o zonă fertilă a literelor române, de-ar fi să-l pomenim pe Panait Istrati, și el originar din Brăila. Totodată, ești perfect francofonă, ca și ilustrul tău înaintaș (altminteri, evocat în roman). Spune-mi, te rog, din experiența personală, cum lucrează tradiția în cazul unui scriitor ce debutează editorial în plină globalizare? Mai are un cuvânt de spus cronotopul, alias „făcutul locului aceluia”?
D.R.: Tocmai pentru că trăim în plină globalizare e nevoie de ancore de felul timp și spațiu în literatură, că anume această asimilare ne îndeamnă poate mai abitir să ne regăsim propria voce care se trage din albia la care au dragat, în cazul meu, Panait Istrati, Fănuș Neagu, Dumitru Panaitescu-Perpesicius, Mihail Sebastian, ca să enumăr câțiva dintre scriitorii brăileni cu care, să zicem așa, am crescut. Cealaltă fațetă a globalizării – faptul că ne risipim peste tot și amestecăm, și împrumutăm, ne însușim – își găsește și ea locul bine-merci în literatură. Și e bine că-i așa. Din melanjul acesta, din dansul acesta corp la corp, cred că literatura, cititorii au doar de câștigat. Și de citit.
Dacă ieșim din câmpul literaturii și privim asaltul publicității, care bate monedă pe ideea de „gusturi românești”, „gustul copilăriei”, „rețeta bunicii”, „gust autentic” etc., e clar că tindem să ne valorificăm și prețuim mai mult ca oricând potențialul autohton.
Em. G.-P.: Pe de-o parte, n-aș vrea să fii autoarea unui singur roman, fie și excepțional; orice vei scrie de-acum înainte, va fi pus în ecuație cu Daphnia, pe de-alta. Lucrul acesta te descurajează sau, din contră, te ambiționează? Dacă ar fi să scrii – și sper să scrii! – o altă carte, cât de diferită va fi aceasta? Bref, te vezi romancieră de cursă lungă? Asta, fără a renunța la cititoarea care scrie & vorbește despre cărțile altora...
D.R.: Tolba cu povești n-a secat odată cu Daphnia. Ele abia așteaptă să țâșnească dintr-un volum floral-erotic. Nu știu însă care va fi publicul pentru ele sau, altfel spus, dacă eu sunt pregătită să le dau drumul în lume. Cert, vor avea viață grea venind după Daphnia, cu atât mai mult cu cât alta va fi scriitura. Dar deocamdată nu vreau să mă gândesc prea mult la asta. Mai am ceva de scris până să umplu volumul. Și nici nu mă grăbesc, drept să-ți spun, mai am și alte lucruri de făcut și de trăit pe lângă. În plus, n-am o constanță a scrisului. Sunt zile în care scriu până cad lată, altele în care casc gura (și ochii) după fluturi și albine. Ceea ce îmi lipsește – o să sune straniu ce urmează să spun – este presiunea cu care eram obișnuită lucrând ca jurnalist. Vreau să spun că dacă editorul îmi va telefona mâine și-mi va spune: pregătește volumul pentru publicare, n-aș avea somn până nu l-aș scrie dintr-o suflare (în felul ăsta și corpul pe care-l tot antrenez de ani buni își va dovedi utilitatea și anduranța). Știu exact ce trebuie să cuprindă. Cam așa s-a întâmplat și cu Daphnia, la care am lucrat și câte 12, chiar 14 ore pe zi. Am stors cuvintele până la ultima lor suflare. Și, când n-au mai curs cuvinte din degete, au curs lacrimi (ziceam doar că sunt salcie de Dunăre). Am plonjat în poveste și n-am mai scos nasul decât la final. Când am ieșit din casă și din poveste, copacii și forsythia cea galbenă înfloriseră. Stătusem în casă o lună în cap. Viața mea de dincolo de roman luase o pauză. Nu știu ce-au făcut copiii, ce-au mâncat, soțul meu a preluat toate îndatoririle domestice, socrii mei ne-au fost, ca de obicei, de mare ajutor. Ce știu clar e că m-am ales cu o groaznică durere de spate, cum nu mai avusesem demult.
Dacă mă văd romancieră de cursă lungă? Trebuie să negociez cu corpul meu, să-l fac să stea pe scaun mai multe ore pe zi. Nu e obișnuit încă, e dependent de mișcare și de endorfinele pe care i le dă sportul. Am să-l mai întreb să văd dacă și-a schimbat părerea, mai ales după primirea asta atât de caldă de la Chișinău. În orice caz, citesc cu mult, mult mai mult decât scriu – și asta cred că e meseria mea de bază.
Em. G.-P.: Pour finir en beauté, dă-mi câteva titluri de cărți, proaspăt citite, care te-au marcat...
D.R.: Ultima citită și cu amprentă viu lăsată în țesutul meu de cititor e chiar Times New. Roman 12/18, cartea ta despre care sunt invitată să vorbesc la Bookfest București, pe 31 mai, ora 17.00, și ce bine că sunt unul dintre vorbitori. Mă recunosc întrucâtva în joaca ta de-a v-ați ascunselea cu cuvintele și imaginile, mă recunosc în pendularea asta între erotic și dumnezeire. E un dans pe sârmă cartea asta, o neastâmpărare de la un capăt la altul. Dar nu spun mai multe acum. E bine că o lansezi la București, e un mare câștig pentru literatura română din ultimii treizeci de ani. Cel puțin.
Tot de curând, citită și mult plăcută, a fost Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, pentru care a primit Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2023. O scriitură netedă care redă o poveste zdrobitoare.
Și aș mai aminti, deși nu e chiar proaspăt citită, de Confiteor a lui Jaume Cabre în care este evocat și Eugen Coșeriu, gigant lingvist român, fondatorul Școlii Lingvistice de la Tübingen. Din păcate, deși este apreciat și onorat de prestigioase centre științifice și universitare din lume, în română cărțile sale sunt aproape imposibil de găsit. Născut în Bălți, Republica Moldova, Coșeriu a revenit acasă după 28 de ani. Vorbitor a șapte limbi, a susținut cu vehemență existența unei singure limbi, cea română (și nu moldovenească), și dincolo de Prut.
* * * * * * * *
Dumitra Râșnoveanu (născută pe 4 aprilie 1973, la Brăila) s-a făcut remarcată pentru prima oară la un congres internațional de stomatologie unde medicul i-a prezentat cazul: doi incisivi de lapte păstrați până la treizeci de ani. După un periplu jurnalistic adolescentin și formator (de capul ei) la cotidianul Sfatul Țării din Chișinău, când florile podului de peste Prut nu apucaseră să se faneze de-a binelea, s-a stabilit la București unde a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Lipsită, deci, de o incisivitate de oțel, a luat drumul comunicării și l-a parcurs în bună parte pe patru roți, lucrând pentru o companie auto franceză. Când i s-a terminat benzina, a virat-o spre sport și nutriție, alergând pe propriile picioare. Și-ar fi alergat și în 2023, dar s-a oprit să scrie Daphnia, romanul de debut apărut la editura Cartier, în ianuarie 2024. De peste zece ani are și un blog personal care-i suportă impulsivitatea de a scrie și publica imediat.
