Em. Galaicu-Păun: Cunosc pe propria piele condiția de marginal (y compris, lingvistic), ca scriitor „de limbă moldovenească” din URSS (și chiar am apucat să public două cărți cu grafie chirilică: Lumina proprie, 1986, și Abece-Dor, 1989). Vorbește-mi, te rog, despre literatura ta – ceea ce înseamnă că nu-i musai să faci un întreg Tabel Periodic al Scriitorilor, suficient să-mi spui despre propria „căsuță” – maghiară din România.
Péter Demény: Dragă Emil, cred că tocmai cunoașterea asta ne și leagă, printre altele, cu toate că încă nu ne-am întâlnit față-n față. Nu vreau să încep printr-o stereotipie, dar aș putea să-ți vorbesc un an încheiat și tot n-aș încheia. Literatura maghiară din Transilvania este una foarte bogată, conține poezii, nuvele, romane, piese dramatice și eseuri, scrieri umoristice și parodii. Viziunea acestei literaturi sau teoria ei fondatoare se numește „transilvanism” – adică principiul conform căruia un român din Transilvania este altfel decât unul din Regat, un maghiar din Transilvania e altfel decât un maghiar din Ungaria, un sas, altfel decât un german din Germania –, și că, prin urmare, popoarele de aici pot reuși doar împreună și prin cultură. De bună seamă că de viziunea asta a fost nevoie din cauza Trianonului, tratatul fiind perceput de maghiari ca unul extrem de nedrept. Dar cu toate acestea, au spus creatorii teoriei, maghiarii din România trebuie să-și păstreze totuși identitatea. Sigur că literatură maghiară exista și înainte de Trianon pe teritoriul României de azi, dar asta e cel mai important „lipici ideologic” – lipici care nu a dispărut nici după 1989: mulți maghiari nu se consideră „eliberați” nici până astăzi.
În această unitate autoimpusă, sunt mereu voci individuale și care nu se încred în colectivități – în cazul unui scriitor, nici nu se poate altfel. Mie-mi place atât Tibor Bálint cu extraordinara lui frescă „Maimuța plângăreață”, cât și István Szilágyi cu formidabilul său roman de analiză sufletească „Cad pietre în fântâna seacă”, sau Ádám Bodor cu a lui „Zona Sinistra”; atât poeziile lui Sándor Kányádi sau ale lui András Ferenc Kovács, cât și eseurile lui György Bretter, un mare filozof care și-a găsit în analiza mitologică ideile lui. Și unde-i mai pui pe cei care trăiesc azi – de la Ágnes Kali la Zsuzsa Selyem și Benji Horváth sau de la Zsolt Láng la Gábor Vida.
Eu simt o tot mai mare apropiere ideatică de Zsolt Láng, căruia nu-i pasă de etnie și nici de țări geopolitice, ci numai de limba maghiară. Sigur, eu văd un pic altfel lucrurile (vezi răspunsul la întrebarea următoare), dar individualismul acesta centrifugal îmi e din ce în ce mai simpatic.
Em. G.-P.: Andrei Codrescu, Herta Müller, Matei Vișniec – ca să dăm câteva nume ilustre de contemporani! – acum și Péter Demény, cu toții practică acest Double Je[ux], scriind cel puțin în două limbi (engleză, germană, franceză, maghiară pe de-o parte și – invariabil – română, pe de-alta). Or, cazul tău este și mai interesant – ți-ai redactat romanele în maghiară, iar ca poet ai debutat în română, cu Scrisori din savană, la Cartier, o editură din Republica Moldova. Unde te simți în largul tău, în romanele scrise în maghiară, sau în poezia ta românească? Cum ai defini identitatea ta de om de litere în funcție de limbă, gen literar etc.?
P. D.: Mulțumesc că m-ai băgat în această listă excepțională! Sunt modest din fire, dar îmi place. :)
Cazul meu se apropie cel mai mult poate de cel al Hertei Müller: dacă am înțeles eu bine, și ea e privită cu suspiciune în comunitatea din care provine și de unii români. În comunitatea maghiară, mereu am fost un fel de pasăre colibri: un ciudat care vorbește bine românește și se aprofundează în cultura „cotropitorilor”. De când m-am mutat la București și iubesc o româncă, unii se comportă cu mine de parcă m-aș fi mutat într-o țară cu care suntem în război. Firește că este altceva. M-am născut și am crescut într-o curte care s-a format printre blocuri, deci m-am jucat și cu copii români, am absolvit secția maghiară-română în orașul meu natal, Clujul. Am fost
îmbibat de credința că „ni s-a furat Transilvania” și de o încrâncenare de care însă m-am rupt – cu destulă greutate, mai ales că într-o vreme trăisem printre maghiari, cu maghiari, la maghiari și orice prepoziție mai vrei în fața substantivului mereu același. Acum, sunt un maghiar liber care își alege limbile și culturile după bunul lui plac. Mult timp am fost „maghiar integral” (cf. făină integrală), deși de vreme îndelungată nu cred că „limba maternă” este neapărat una și exclusivă, „singura”. Chiar din lista ta ne putem da seama că talentul dinamizează și transformă totul, până și limba. Bref: mă simt bine în ambele limbi și în ambele culturi, mă interesează fenomenele din ambele, sunt pasionat de Bartók și de Brâncuși, de Dragomán și de Marta Petreu, cu Doru Pop, am scris o carte despre temele neînțelegerii dintre români și maghiari, și chiar în timp ce scriu rândurile acestea mă gândesc că peste câteva zile voi zbura spre Chișinău la „Zilele Literaturii Române”, adică la voi în Republica Moldova – pe care o văd ca pe un Ardeal mai altfel, și deja o iubesc, deși n-am fost acolo niciodată.
Definiție? Aș vrea să fiu un artist TOTAL, și cred că într-o bună măsură sunt: scriu poezii, romane, eseuri, fac publicistică, traduc din și în maghiară, din și în română, nu tac dacă observ ceva, sunt egoist și altruist în același timp, actor și pedagog deopotrivă. Fac, împreună cu
niște colegi extraordinari, revista MATCA și încerc să-i imprim un spirit de deschidere, înțelegere, empatie, cuprindere – mă bucur că pot să spun aici cuvântul în sensul pe care l-am învățat de la Tatiana Țîbuleac, adică „îmbrățișare”.
Em. G.-P.: Zilele Literaturii Române la Chișinău se întâmplă, tradițional, în luna mai – probabil, luna cea mai „politizată” în Republica Moldova: unii sărbătoresc Paștele, alții 1Mai-ul proletar; pentru unii 9 mai e Ziua Europei, pentru alții Ziua Victoriei în Cel de-al Doilea Război Mondial. Nu pot să nu te întreb despre condiția și chiar – ierte-mi-se patetismul – despre misiunea artistului în lumea contemporană. Mai e fi cu putință să rezistăm războiului, totalitarismului – că-i vorba de fascism sau comunism – prin artă? În ce măsură creația ne ajută să supraviețuim și care îi este, în ultimă instanță, menirea?
P. D.: Oricum nu pot să fac nimic altceva decât să scriu. Pur și simplu, nu mă pricep la nimic altceva. La orele de practică, colegii mei de clasă au râs de mine în hohote: cuiul a ieșit strâmb din mâna mea, sudura s-a găurit. Aș fi în mare încurcătură dacă ar trebui să schimb o siguranță.
Cred că talentul este altceva decât morala și verticalitatea: talentul e talent: de la M. Gorki la L.-F. Céline și de la Leni Riefenstahl la oricine vrei tu se pot înșira numeroase exemple. Totuși, sunt dezamăgit de scriitorii talentați care se vând unei cauze „negre”: am citit cu groază numele lui Evgheni Vodolazkin sau al Guzelei Iahina în interviul pe care Paula Erizanu l-a acordat Ramonei Boldizsar și am aflat de acolo grozăviile la care s-au înhămat. Comportarea aceasta îmi repugnă și îmi propun să mă comport, la rândul meu, sincer și onest. Idealul meu este sergentul Guillaume din „Mânăstirea neagră” a lui Aladár Kuncz, alt mare scriitor transilvan: sergentul respectiv este unul dintre soldații buni pe care îi cunosc prizonierii care s-au aflat în Franța în momentul izbucnirii Primului Război Mondial și au fost arestați din cauza faptului că au fost maghiari și deci inamici. Prostiile istoriei, ce mai! În fine, acest Guillaume a murit pe front și abia apoi s-a aflat că niciun glonț nu a fost tras din pușca lui. N-aș vrea să omor pe nimeni și totodată mi-aș dori curajul să refuz acest lucru.
Sunt și eu îngrozit de avalanșa naționalismelor care cuceresc toată lumea și a poftei haplea de a-i distruge pe alții. Dar cred că artistul nu poate face altceva decât să fie artist: dacă vrei, TREBUIE să facă asta în orice moment al istoriei. Un fost magistru spiritual de-al meu, redactor-șef al unei reviste lunare de la Budapesta – traducătorul lui Marguerite Yourcenar și al lui Milan Kundera, printre alții –, mi-a zis odată că ar vrea să trăiască într-o țară unde nu trebuie să știe cine e șeful guvernului.
Noi nu avem norocul acesta; trebuie să gestionăm faptele ce ni s-au dat, dintre care unul este că suntem scriitori și nici nu vrem să fim altceva.
Și-apoi, viața ne oferă totuși cadouri. O prietenie neașteptată, o iubire care ne împlinește, un echilibru la care nu ne-am gândit că o să ajungem. Ne și dă mereu, nu ne ia doar. Să sperăm, să scriem și poate că vom răzbi.
* * * * * * * *
Péter Demény s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj. Studii la secţia maghiară-română a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş–Bolyai” din Cluj (licenţă în 1995, masterat în 1997). Și-a dat doctoratul în 2014 cu o lucrare despre poezia lui Zsófia Balla.
În prezent, este redactorul-șef al revistei literare „Matca”.
Volume în maghiară: Ikarosz imája – Rugăciunea lui Icar. Mentor, Tg. Mureș, 1994; Bolyongás – Rătăcire. Idem, 1997; A menyét lábnyoma – Pe urmele nevăstuicii. Studii, eseuri, recenzii. Komp-Press, Cluj, 2003; Meghívó minden keddre – Invitație pe marți. Publicistică literară. Polis, Cluj, 2005 ;Visszaforgatás – Reluare. Roman. Koinónia, Cluj, 2006; A fél flakon – Flaconul plin pe jumătate. Versuri, Idem, 2007; Ágóbágó naplója – Jurnalul fetei mele. Versuri pentru copii, Idem, 2009; Hóbucka Hugó a mókusoknál – Omul de zăpadă la veverițe. Roman pentru copii, Idem, 2011; Garantált pihenés – Liniște garantată. Glose, Riport, Oradea, 2012; A lélek trolija – Troleibuzul sufletului. Eseuri, Komp-Press, Cluj, 2013; Kolindárium – Colindar. Versuri, Exit, Cluj, 2015; Lélekkabát – Paltonul sufletului. Versuri, Lector, Tg. Mureș, 2015; Apamozsár – Pisălogul taților. Proclamație, Idem, 2016; Portrévázlatok – Schițe despre scriitori maghiari, Tiszatáj, Szeged, 2016; Sünödi és a trallalla – Ariciul vrăjit. Povești, Editura Riport, Oradea, 2016 ; Városi állatok – Animale de la oraș. Versuri pentru copii, Gutenberg, Miercurea Ciuc, 2017 ; Vadkanragyogás – Splendidul mistreț. Roman, Lector, Tg. Mureș, 2017 ; A kíméletlen látás – Ochiul necruțător. Eseu despre Miklós Bánffy. Idem, 2018; Tamara és a vidámság mellénye – Tamara și vesta cea fericită. Roman pentru copii, Kreatív, Mvhely 2018 ; Tamara és a tavirózsák zenéje – Tamara și muzica nuferilor. Roman pentru copii, Idem, Tg. Mureș, 2019 ;
Korona-változatok – Variații pandemice. Parodii literare. Editura Ábel, Cluj, 2020;
Villámvignetták – Povestiri pestrițe. Autobiografie mozaicală. Idem, 2020; Zsiléta könyve – Cartea Jiletei. Biografie mozaicală. Idem, 2023.
Volume în limba română: Ghidul ipocriților. Minieseuri. Polirom, Iași, 2014;
Pălăvrăgeala vagabonzilor. Dialog cu Doru Pop. Charmides, Bistrița, 2017;
Valurile libelulei. Versuri. Idem, 2018; Scrisoare din savană. Cartier, Chișinău, 2024.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
