Linkuri accesibilitate

Ei nu pot respira...


Poate rezista Uniunea pe jumătate în sclavie, pe jumătate liberă? Scriind în 1835, deci cu o generație înaintea Proclamației de emancipare a lui Abraham Lincoln, marele istoric și politolog francez Alexis de Tocqueville își punea această întrebare. Tocqueville era un aboliționist declarat și un adversar al teoriilor științifice ale rasismului în curs de apariție și totuși a prezis că sfârșitul sclaviei va fi și începutul unei îndelungate și sângeroase bătălii (Despre democrație în America).

France - Alexis-Charles-Henri Clérel de Tocqueville
France - Alexis-Charles-Henri Clérel de Tocqueville

După ce descoperise și el rasismul din America la prima mână, partenerul de călătorie al lui Tocqueville, Gustave de Beaumont, și-a schimbat planul inițial de publicare a unei analize cuprinzătoare a moravurilor americane și s-a concentrat asupra romanului-eseu Marie, sau sclavia în Statele Unite, despre virulența urii albilor împotriva negrilor în așa-zisele state egalitare din Nord. Ambii călători francezi priveau, așadar, relațiile de rasă ca pe o tragedie americană ce bântuia o națiune de altfel încrezătoare în sine. Mai mult, departe de a înțelege rasismul ca pe o simplă prejudecată, Tocqueville l-a văzut ca pe marea problemă a politicii americane.

Concluziile pesimiste ridică și mai complicata întrebare legată de lecțiile care pot fi desprinse din însemnările acestor europeni. Să nu uităm că, la origini, tragedia greacă nu a fost experimentată ca simplu amuzament. Potrivit lui Aristotel, ea a facilitat o „transformare de la ignoranță la cunoaștere”. A implicat apoi efortul eroului de a accepta faptul că opțiunile lui de mișcare și existență sunt limitate de o lume dincolo de controlul său. Așadar, dacă tragedia este și o experiență educațională, atunci trebuie să ne întrebăm ce sens poate fi desprins din lectura însemnărilor celor doi călători francezi. Să tragem oare concluzia, cel puțin pentru cazul Americii jacksoniene, că dragostea nu poate învinge ura iar fuga de opresiune este mai bună ca zadarnica opoziție?

Din punct de vedere istoric, violența împotriva oamenilor de culoare pe tărâm american a luat amploare în timpul sclaviei, legilor Jim Crow și mișcării drepturilor civile. Bărbați, femei și copii au îndurat teroarea fizică, psihologică, sexuală și emoțională în toate aceste perioade. Discursul opresiunii rasiale în America nu poate fi despărțit de supremația albă, o viziune despre lume care proclamă superioritatea rasială albă și inferioritatea celei negre. Și pentru că premisa supremației albe s-a coagulat, în mare parte, dintr-un sistem de convingeri despre umanitatea oamenilor de culoare, moștenirea și ideologia sa au persistat mult dincolo de o anumită relevanță istorică vizavi de viața americană.

Uciderea lui Michael Brown, Eric Garner, John Crawford, Tamir Rice, Akai Gurley, Kajieme Powell, Amadou Diallo, George Floyd și a atâtor bărbați de culoare, neînarmați, de către poliție, este înrudită cu linșajul, cumplita formă rasializată de teroare, autorizată prin legile care au apărut la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Violența arbitrară și morțile cauzate de linșaj deveniseră omniprezente în America. Practica a sădit teroare în rândurile minorității afro-americane și a curmat, de multe ori, vieți nevinovate.

Emmett Till, un băiat afroamerican de 14 ani din Chicago a fost ucis în Money, Mississippi., în 1955
Emmett Till, un băiat afroamerican de 14 ani din Chicago a fost ucis în Money, Mississippi., în 1955

Emmett Till (1941–1955), băiatul de culoare de 14 ani, care pasămite fluierase după o femeie albă și care a fost brutalizat și ucis de către o ceată de bărbați albi, reprezintă doar un alt exemplu despre cum a fost utilizată violența pentru a ține cetățenii de culoare dincolo de granițele lor sociale în raport cu albii. Cum uciderea și dezumanizarea lui Emmett Till erau considerate normă în epoca linșajelor, asasinii au fost achitați.

Linșajul a rupt și legăturile de familie, pentru că bărbații de culoare au trebuit de multe ori să fugă pentru a scăpa cu viață. Cercetările din ultimele decenii sugerează că linșajul era conceptualizat ca un „sport de spectatori” de către părinți și copii, care priveau cum corpurile femeilor și bărbaților de culoare sunt torturate și ucise. Așadar, antecedentele istorice ne oferă contextul în care analizăm efectele opresiunii rasiale contemporane, pe diferite paliere, în societatea americană. Crimele și violența săvârșite de poliție par a fi un adevăr consistent și persistent pentru bărbații de culoare. Asemenea crime sunt neîntemeiate, dar pretind a fi legitime.

Să fii de culoare în America înseamnă a te confrunta cu omniprezentele situații de profilare bazată pe gen și rasă, indiferent de etajul social. Cetățenii de culoare sunt profilați în mod disproporționat, iar acest fapt cultivă o indelebilă stigmă a marginalizării, făcându-i pe alții să le desconsidere demnitatea.

Eric Garner (1970–2014), asemeni lui George Floyd (1974–2020), a fost și el un bărbat de culoare neînarmat care a mai apucat să strige „Nu pot respira!” în timpul arestului prin sufocare al polițiștilor. Privind la imaginile șocante ale suprimării lui George Floyd, națiunea americană se cutremură iar și-și retrăiește coșmarul rasial, confirmând în surdină prorocirile lui Alexis de Tocqueville.

În cazul lui Garner, marele juriu a eșuat în a-l condamna pe ofițerul de poliție care l-a ucis, iar acest lucru a dus la protestele civile din care s-a născut și ideea că „black lives matter”. Și atunci, ca și astăzi, în timpul protestelor provocate de uciderea lui George Floyd, oamenii au scandat „I can’t breathe!” ca o critică la adresa injustiției comise. „Nu pot respira!” exprimă—ad litteram și metaforic deopotrivă—cât de dificil și dureros a devenit pentru oamenii de culoare din America să răzbească într-un mediu ostil, în care drepturile lor civile sunt negate zi de zi. Cu adevărat, ei nu pot respira...

Vezi comentarii (3)

Acest forum a fost închis

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG