S-a instaurat în ultima vreme ideea - convingerea chiar - propovăduită de euro-sceptici, că Europa ar fi un concept artificial, recent, apărut după al Doilea Război Mondial si care se rezumă la o cenușie si birocratică structură suprastatală care nu ține cont de particularitățile naționale, ba chiar caută să le șteargă.
Europa, spun aceștia, este doar suma istoriilor naționale ale statelor membre. Nu a existat niciodată, zic ei, o Europă care să tindă spre modelul federalist propus de alde Macron, sau de unul ca belgianul Guy Verhofstadt, liderul European al ALDE, cu al său Manifest pentru Statele Unite ale Europei.
In realitate, conceptul de Europa e foarte vechi, iar el urca pana la un proces natural de unificare a continentului, cel puțin în partea sa occidentală, proces milenar, de fapt.
Despre confuziile pe care le poate genera încercarea de a defini ce înseamnă Europa s-a putut vedea deja acum aproape trei decenii, când Uniunea Europeană (Comunitatea Europeană, cum îi spunea atunci) încă avea doar 12 membri, ceea ce coincidea cu numărul celor 12 stele pe fond azur din drapelul european.
Instituțiile europene au plătit atunci, la începutul anilor 1990, pentru ca un ales grup de istorici, politologi, filozofi si lingviști si muzicologi si specialiști in heraldică și iconografie să redacteze o istoriei a Europei care să nu fie doar o suprapunere a istoriilor naționale decupate artificial.
Să luăm războaiele religioase, de pildă. Ele sunt prezentate diferit în țările care au fost sfâșiate de ele, în special Franța și Germania, cele două țări care formează pivotul Europei, iar nu ca pe un fenomen european în sine.
Publicat cu o iconografie excepțională, în toate limbile de atunci ale uniunii, volumul, istoria aceea a Europei, a fost respins de către Grecia, care pe atunci nu imagina ca într-o zi avea sa intre într-o cumplită criză economică. Motivul? Grecia antică era menționată acolo doar in treacăt.
Lucrul a putut părea scandalos, însă nu era. Grecia antică nu a jucat nici un rol în politica de unificare a continentului. Pentru greci, tot ce se întindea mai la nord erau doar barbarii fără nume și fără grai. Grecii erau întorși spre Egipt si Asia, iar nu spre sumbrul continent nordic si occidental. La fel, Alexandru Machedon a fost un unificator al Asiei, nu al Europei.
Chiar si imperiul roman a fost unul mediteraneean, iar nu european. De aceea fasciștii italieni vorbeau cu nostalgie despre Mediterana ca despre Mar nostrum, marea noastră, căutând să refacă acea unitate de litoral care nu ține cont de barbarii germanici, celți sau slavi din nord. Doar irupția Islamului a spart unitatea naturală a lumii mediteraneene.
Din aceasta perspectivă, creștinismul constituie într-adevăr primul liant al Europei, dar nu creștinismul singur, el fiind o religie importată din Levant, ci combinat cu moștenirea unificatoare a Imperiului roman.
Legitimitatea papilor si a împăraților Sfântului Imperiu romano-german a fost dată întotdeauna de moștenirea Romei combinată cu cea a lui Isus Cristos. Sfântul Imperiu romano-german, ba chiar și cel al Habsburgilor, căutau să perpetueze gloria lui Carol cel Mare, unificatorul și creștinătorul continentului dominat de germani pe ruinele Romei devenită scaun papal.
Un personaj precum Carol al V-lea, Carol Quintul, este astfel, retrospectiv, un mare european. Rege al Spaniei și al coloniilor sale, apoi împărat al Sfântului Imperiu, el se născuse în Ghent, în Belgia de azi, și crescuse vorbind flamanda și franceza. Domnind peste cel mai mare imperiu planetar al vremii lui, el căutase să unifice Europa creștină, în vreme ce regele Franței, Francisc I, uneltea cu marele sultan Soliman Magnificul. Pe de o parte, așadar, Franța centralizată monarhic, care avea să ducă la Revoluția franceză și la ideea de stat-națiune, pe de alta Europa lui Carol Quintul care nu ținea seama de limbi și națiuni, ci dorea unificarea continentului într-un stat multinațional ce ar fi fost o federație. In acel stat multinațional se practica astfel o formă de compromis diplomatic in care fiecare căuta să conviețuiască, lucru premergător astfel Europei de astăzi, bazată pe compromis și opus proiectului iacobin de unificare prin ștergerea diferențelor.
Dar aici, iarăși, din punctul acesta de vedere, marea schismă care a dus la ruptura între Roma si Bizanț, în 1054, a ținut în realitate ortodoxia departe de Europa. Iar aici când spunem că suntem anti-europeni, suntem de fapt împotriva unei părți a propriei noastre moșteniri, cea occidentală. Românii ortodocși și anti-occidentali își inventează o vagă apropiere afectivă și culturală de Moscova, când Rusia însăși a ezitat întotdeauna între Europa și Asia. Ucraina a înțeles asta de multă vreme, încercând să-și redefinească identitatea în fața Rusiei.
Castelele medievale, catedralele, Renașterea, Iluminismul, revoluția industrială, coloniile, ideologia superiorității rasei albe, ateismul, socialismul, revoluția sexuală și drepturile LGBT sunt astfel tot atâtea elemente ale identității europene pe care răsăritul ortodox nu le-a cunoscut.
Si mai mult de atât, cumulând toate acele elemente, se poate ajunge la concluzia ca Europa este acea parte a lumii unde s-a ajuns lent la situația în care religia este o afacere strict privată.
