Nu există literatură naţională, europeană sau universală, care să ducă lipsă de poeţi trecuţi fulgerător în nefiinţă la vârsta „marilor promisiuni” – cazul lui Leonard Tuchilatu (10 noiembrie 1951, Bursuceni, Sângerei – 4 noiembrie 1975, Moscova) are un plus de tragism: la cei 24 de ani neîmpliniţi, n-a apucat să-şi vadă nici un vers publicat! Nu că n-ar fi avut cu ce-şi face intrarea în lumea literelor – din contră, a lăsat o moştenire consistentă, ca poet (volumul Sol, Editura Cartea Moldovenească, 1977, cu o prezentare de George Meniuc), dar şi ca prozator (romanul Nea Nae, urmat de alte proze scurte, în volumul Fata Morgana, Editura Cartea Moldovenească, 1989). De son vivant, mai multe cicluri de versuri „făceau sertarul” pe la diferite publicaţii din Chişinău, şi chiar dacă se ştia de boala incurabilă a tânărului, nu s-a găsit nici un redactor, dacă nu curajos, cel puţin simţit, care să-i aducă această puţină mângâiere – să-i tipărească un ciclu de poeme, un poem sau măcar un vers. Căci posteritatea, oricât de glorioasă, începe cu o publicaţie antumă, fie şi mai puţin glorioasă (cum să nu-mi amintesc, aici, de celebrul poem al grecului Kavafis, Prima treaptă, din care îngădui-mi-se să citez câteva versuri: „Dacă te afli pe această primă treaptă,/ fii mândru şi fericit./ Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,/ cât ai făcut e o mare glorie” etc.).
În cadrul deja tradiţionalului Salon literar de miercuri de la Muzeul Naţional al Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău a avut loc, miercuri, 10 noiembrie, o serată (după-amiază, mai degrabă) de comemorare a lui Leonard Tuchilatu, în prezenţa unui public select & a unor scriitori importanţi (nonagenarul Vladimir Beşleagă, optzeciştii Nicolae Popa şi Ghenadie Postolache, proaspătul vice-preşedinte al USM Ivan Pilchin ş.a.).
Trei momente au marcat, în opinia mea, această comemorare: întâi de toate, conferinţa (scrisă, şi nu improvizată cum se mai face uneori) prozatorului şi eseistului Anatol Moraru despre creaţia poetică a lui Leonard, pe cât de doctă, pe atât de emoţionantă; mărturiile poetei Marcela Benea, soţia lui Leonard, urmate de un poem final absolut răvăşitor, scris acum câteva zile (mai exact, în noaptea de 4 noiembrie, la ora la care medicii încercau, acum 45 de ani, să-l resuscite pe poetul tocmai plecat); recitalul a doi elevi de la Liceul „Prometeu”, o fată şi un băiat (în special băiatul mi s-a părut formidabil!), care au făcut să rezoneze versurile lui Leonard; pour la bonne bouche, Moni Stănilă, redactor-şef la Editura Prut, a prezentat proaspăta antologie a lui Leonard Tuchilatu, Orchestrele dimineţii, selecţia şi îngrijirea textelor de Marcela Benea. Totul, sub bagheta scriitoare Mariei Şleahtiţchi, directoarea MNLR „Mihail Kogălniceanu”.
N-am apucat să-l cunosc pe Leonard Tuchilatu – adevărata întâlnire a avut totuşi loc: cu poezia sa, pe când eram student la Litere, pe la începutul anilor ’80. În mai puţin de trei ani, au murit trei secretari generali ai PCUS (Leonid Brejnev, pe 10 noiembrie 1982; Leonid Andropov, pe 9 februarie 1984; şi Konstantin Cernenko, pe 10 martie 1985), la facultate – una dintre cele mai supravegheată, de frica naţionalismului românesc! – se preda/învăţa (până la greaţă) realism socialist; or, poezia lui Leonard venea din cu totul alt orizont, cel al expresionismului german (e justificată trimiterea la Georg Trakl) şi mai cu seamă al celui italian (Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale). Se ştie că Leonard învăţase de unul singur italiana, ca să-i citească în original – după mine, odată cu italiana tânărul nostru învăţase şi o altă sensibilitate poetică, ba chiar o altă limbă poetică, singulară în contextul literaturii sovietice moldoveneşti din acei ani. E suficient să citez poemul evocat în titlu, Eterna – „Fulgi/ trec/ prin/ pletele/ tale/ albe.// Fulgi/ anii/ tăi/ trec.// La ce/ bun/ ochii/ plânşi// Prin/ razele/ lunii/ bătrâne?” –, un fel de auroră boreală pe cerul Sudului, ca să-ţi dai seama de bătaia metafizică a poetului, poate cea mai puternică voce a generaţiei 70. Ei bine, în acei anii ’80, doi poeţi tineri ne-au îndulcit oarecum tinereţea artistică, mutilată de şcoală & regim: Alexandru Robot (1916 – 1941) şi Leonard Tuchilatu.
(Cuvine-se totodată menţionat faptul că evenimentul a putut fi urmărit online ceea ce a scurtat distanţa dintre poetul comemorat şi publicul cititor.)
Închei aici, nu înainte de a cita integral, respectându-i verticalitatea, cutremurătorul poem al Marcelei Benea:
Noi
Memoriei lui Leonard
Noi nu am făcut nuntă
ca toţi oamenii normali ce se iubesc –
tu nu ai purtat costum de mire
eu nu am îmbrăcat rochie de mireasă;
noi nu am avut o casă a noastră
noi nu am adunat în ea lucruri
mobilă covoare veselă –
noi nu am aşteptat oaspeţi;
noi nu am aşteptat să se nască
un copil, al nostru –
noi aşteptam un rinichi salvator
iar tot ce ni s-a întâmplat
fulgerător
fără timp de gândire
nu s-a potrivit nicidecum
cu ce li s-a întâmplat altora –
alţii îşi făceau planuri de viitor
alţii râdeau alţii cântau alţii erau fericiţi
alţii erau prezenţi peste tot –
noi stăteam în acelaşi punct
şi luptam cu orgoliul morţii
noi ne agăţam de speranţă
ca de un fir invizibil
extrem de fragil
noi încercam din toate puterile
să ajungem pe un câmp imaginar
de trifoi cu patru foi
dar morţii nu i-a păsat de dragostea noastră
dar morţii nu i-a păsat de speranţele noastre –
cu o singură mişcare brutală
pe tine te-a cosit
pe tine
şi tot câmpul acela imaginar
de trifoi cu patru foi.