Linkuri accesibilitate

„Eu nici nu mi-am închipuit că nu o să mai fie Unirea, am așteptat-o toată viața”


Profesorul de istorie Sergiu Mandiș din Cărpineni Hâncești își amintește cum a trecut pentru prima dată Prutul pe la Leușeni.

Era 6 mai 1990. Acţiunea "Podul de Flori de pe Prut" a fost organizată în opt puncte de frontieră de Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Asociaţia culturală Bucureşti-Chişinău şi Frontul Popular din Moldova. Oamenii de cultură şi politicienii de pe ambele maluri au făcut posibil ca să se revadă fraţii de sânge.

Eu nici nu mi-am închipuit că nu o să mai fie Unirea, am așteptat-o toată viața
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:10:56 0:00
Link direct



Europa Liberă: Se împlinesc trei decenii de la primul „Pod de flori” peste Prut. A fost o acțiune simbolică organizată în 90, pe 6 mai. Se zicea că pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. Dvs. ați fost în acea mulțime, se zicea că vreo 200 de mii de oameni ar fi participat la acel eveniment. Cum vă amintiți acea zi de 6 mai 1990?

Sergiu Mandiș: „A fost o zi foarte frumoasă, însorită și cu multe așteptări, fiindcă aveam amintiri de la bunica mea despre Prut, întrucât ea a trăit în România până în ‘44, când a fost luată în plen de Armata Sovietică și adusă aici, în Basarabia. De aceea și n-a mai putut să treacă Prutul. Era în viață atunci când noi ne-am pornit, eram elev în clasa a XI-a. Plecarea din Cărpineni spre Leușeni, pentru că e o distanță de 10 km, a fost organizată de președintele de colhoz, pe atunci și deputat în parlament Dumitru Crețu și a fost alocat un autobuz pentru specialiști. Eu am mers împreună cu mama, care era șefă la Grădinița nr. 3 a colhozului și astfel am putut să particip și eu la acest frumos eveniment. Pe durata călătoriei au fost interpretate cântece patriotice de către băștinașii mei din Cărpineni, colege de-ale mamei. Amintiri foarte plăcute, însă am avut și o mică diversiune, pentru că atunci când am ajuns la Leușeni, toți care veneau dinspre Chișinău au fost direcționați spre pod, spre vamă, însă noi înspre Cotul Morii. Vasăzică, Cărpineniul ar fi avut acolo o întrevedere la Cotul Morii. Ajunși acolo, grănicerii au fost amabili, ne-au deschis poarta, am trecut prin zona de pază, am găsit câțiva români de dincolo de Prut care veniseră să pescuiască, ne-am salutat și am înțeles că-i o diversiune și am zis să ne întoarcem înapoi. Când ne-am întors, deja era practic blocat tot traseul, nu mai aveam unde să parcăm și a trebuit să mergem 5 kilometri pe jos până la podul de peste Prut.”

Europa Liberă: Atunci, așa zic istoricii, s-a ridicat Cortina de fier dintre Imperiul sovietic și statele din fostul lagăr socialist. Erau temeri să nu fie provocări?

Sergiu Mandiș: „Când am plecat de acasă, bunica spunea: „Unde vă duceți?...”, fiindcă dumneaei trăise acele momente ale războiului, deci avea o durere în suflet. Era și în vârstă, avea peste 70 de ani, ar fi vrut să meargă și ea, dar încă mai avea în suflet acea teamă că timpurile pot să se întoarcă și să fie persecutați cei care participă la astfel de manifestări. În orice caz, noi am avut curaj și am mers și chiar m-am bucurat că am trecut podul dincolo, am ajuns până la Movila Rabâiei, în acea regiune erau organizate festivități cu muzică, cu mici. Am reușit să cumpăr un parfum pentru mama, nu mai țin minte cum am schimbat bani...”

Europa Liberă: Se pare că atunci autoritățile totuși s-au implicat, au asigurat buna desfășurare, când s-a deschis trecerea. Au fost 7-8 puncte începând cu Lipcani și terminând cu Giurgiulești. Încă ce alte amintiri vă mai leagă și dacă a fost doar un pod al sentimentelor sau a însemnat ceva mai mult?

Sergiu Mandiș: „Totuși a fost un pod al sentimentelor, pentru că noi tot timpul am fost cu dorul de ceea ce se întâmplă dincolo de Prut. Bunica a trăit până în ‘44 în orașul Huși și mama poate să vă relateze mai multe despre cum a ajuns să trăiască aici și toate amintirile pe care le avem, adică dorul, că a rămas fără acte, totul i-a rămas la Huși.”

Europa Liberă: Dar este și mama lângă Dvs. cumva?

Sergiu Mandiș: „Da, este aici.”

Europa Liberă: Ar putea și dumneaei să ne spună câteva cuvinte?

Eudochia Mandiș-Holban: „Hristos a Înviat, dna Valentina!”

Europa Liberă: Adevărat a Înviat! Și ne bucurăm foarte mult să discutăm cu Dvs., cea care ați fost martor ocular la un eveniment-simbol atunci, în 1990.

Eudochia Mandiș-Holban: „Mulțumesc, doamnă, mulțumesc! Și eu am o mare plăcere să vorbesc cu Dvs., pentru că în sufletul meu am atâta dragoste... De-amu nu mai am nici eu mulți ani de trăit, dar, vă închipuiți, nu pot să tac, nu pot să nu povestesc viața mamei mele care m-a făcut pe mine să mă duc cu atâta plăcere la „Podul de flori”. Organizat, cu buchete de flori, eu m-am pregătit încă cu o zi înainte, am pregătit pateuri pentru toți oamenii care vor merge în autocar, ca să nu stăm flămânzi și cu buchete de flori, și cu cântece patriotice, pentru că știam foarte multe cântece. Le-am învățat încă de la mama: „Deșteaptă-te, române!”, „Când a fost să moară Ștefan” și foarte multe alte cântece patriotice. Am cântat tot drumul entuziasmați, cu mare plăcere, dar când am ajuns la Cotul Morii și am văzut că au organizat o diversiune, pentru că n-au dorit ca noi să ajungem la „Podul de flori”, atunci am făcut un mare scandal în autocar, împreună cu secretarul de partid. Și i-am zis: „Dl Bârsă, noi nu mai stăm aici. Haideți să mergem la Leușeni!” Dumnealui a încuviințat și ne-am pornit spre Leușeni.

Tu nu știi pe cine ai salvat. Eu sunt nepotul celui mai mare poet...

Când am ajuns la pod, câtă durere am avut eu în suflet, pentru că în anul ’90, în luna ianuarie, când se sărbătorea ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie, mama mea fiind foarte bolnavă, că în anul acela spre toamnă ea s-a și petrecut, ne-a povestit o istorie pe care eu cu Sergiu n-am crezut-o. Într-o bună zi, ea tot auzind că-i ziua celui mai mare poet, ne spune: „Iaca, eu am să vă povestesc un caz.” Noi am rămas încremeniți într-o duminică. În luna august 1944, se ducea mare luptă, operația Iași-Chișinău, ea fiind căsătorită în Huși, bărbatul ei era dus pe front, ea lucra acolo în Huși, ea s-a născut în Horjăști, dar la vârsta de 10 ani a fost înfiată de niște nani de-ai ei din Huși și astfel de la 10 ani - și avea 28 de ani când s-a întâmplat -, timp de 18 ani ea a trăit în Huși. A fost crescută de nanii ei, s-a măritat acolo. Și în toamna aceea s-a dus cu socrul ei, jandarm în Huși, la culesul poamei. În vremea aceea mergeau luptele și cum culegeau ei poamă a auzit un geamăt sub o tufă. Mama a alergat să vadă cine geme acolo și era un ofițer român rănit, care stătea sub o tufă și sângera. Mama atunci și-a luat basmaua de pe cap, și-a rupt poalele la cămașă și i-a legat rănile ca să-i oprească scurgerea și-apoi l-a târâit până la căruță. Socrul ei îi zicea: „Ce faci? Tu nu vezi că vin bolșevicii? Hai să plecăm de aici, nu-l luăm!”, dar mama i-a zis: „El e viu și eu nu pot să-l las”. Și astfel l-a ridicat pe acel rănit și l-au adus acasă. Acasă la socrul ei l-au pus pe prispă, că era încă cald, și toată noaptea a stat cu căldarea de apă rece și-i punea comprese, că militarul avea temperatură mare și a gemut toată noaptea. Mama dimineață s-a sculat și l-a pus în căruță și l-a dus la spital. Apoi, zilnic se ducea și-i ducea bucate, că ea lucra la un restaurant în Huși, și cumpăra chișleag și-i dea să bea să-i scadă temperatura. Când și-a venit în fire, ofițerul i-a spus: „Tu nu știi pe cine ai salvat. Eu sunt nepotul celui mai mare poet...” Când am auzit că „cel mai mare poet”, i-am zis cu Sergiu că-i vorba de Eminescu. Dar ea zice: „Nu, parcă altfel...” Și eu zic: „Eminovici!” – „Da, așa, Eminovici!” Vă închipuiți, ea l-a scăpat de la moarte pe căpitanul Gheorghe Eminovici, fiul lui Matei Eminovici, frate cu Mihai Eminescu?!”

Podul de flori, Ungheni, 6 mai 1990
Podul de flori, Ungheni, 6 mai 1990

Europa Liberă: Dvs. atunci, în 90, la ce v-ați gândit că o să ducă acel „Pod de flori” ulterior?

Eudochia Mandiș-Holban: „La Unire, doamnă! Am așteptat-o! Eu nici nu mi-am închipuit că nu o să mai fie Unirea, am așteptat-o toată viața. (Plânge.)”

Europa Liberă: În acești 30 de ani, cum au evoluat relațiile dintre Chișinău și București?

Eudochia Mandiș-Holban: „Foarte slab! Dacă atunci se punea punctul pe i să ne unim și dacă cei dincolo, de peste Prut, dl Iliescu era de acord, atunci era Unirea, doamnă, Unirea, că lumea toată spera. Eu nu o să uit niciodată mulțimea ceea de oameni - toți entuziasmați, toți cu cântece și acum văd prin arhive cum a fost acea întâlnire, văd în fața ochilor sărbătoarea ceea. Eu am ajuns la podul acela cu lacrimi în ochi și am sărutat locul pe unde a călcat mama mea și a fost arestată; arestată, fiindcă i-a dus dlui Eminovici chișleagul și când s-a întors înapoi el i-a spus: „Tu ai să ai altă viață, tu mai mult nu o să mai trăiești așa cum ai trăit, pentru că m-ai scăpat de la moarte, eu pe tine o să te ajut în viață”. Și vă închipuiți, a văzut o grupă de oameni arestați, în convoi ea a recunoscut un om din Horjăști și a strigat la dânsul pe nume și atunci soldatul care înconjura oamenii ceia, prizonierii, a luat-o cu patul puștii și a împins-o și pe dânsa în acel rând. Astfel ea a devenit prizonieră. Dar fiind o femeie foarte curajoasă, foarte bună la suflet, când a văzut în Leușeni că i s-au luat cerceii, i s-au luat mărgelele de la gât, inelul, a înțeles că din această grupă ea nu mai poate scăpa. Era toamnă și lumea venea de la cules la poamă. În Leușeni, pe-o hudiță, cum mergeau prizonierii în rând, un om a deschis poarta și a intrat cu căruța cu poamă în ogradă. Și atunci, ea și încă un om s-au furișat și soldații care înconjurau acest grup nu au băgat de seamă că mama a intrat în ogradă și astfel a scăpat de Siberia, a scăpat de convoiul acela.”

Europa Liberă: Dl profesor, au urmat poduri de carte, de cultură, de teatru, schimb de studenți. Unii zic că totuși sunt puține poduri care ar lega economic cele două state?

Nucleul, inițiativa, practic, inima acestor relații ar trebui să se pornească de sus

Sergiu Mandiș: „Aceasta și așteptăm, să fie aceste poduri în toate domeniului. Noi încercăm să facem în cadrul liceului parteneriate, avem înfrățire cu colegiul din Târgu-Neamț. De asemenea, încercăm să facem schimb de experiență, dar aceste demersuri vin mai mult din partea poporului decât din partea administrației, adică din partea guvernului. Nucleul, inițiativa, practic, inima acestor relații ar trebui să se pornească de sus, de la autoritățile centrale, parlamentul și guvernul care ar trebui să inițieze, fiindcă noi după ‘90, eu, fiind student la Timișoara, chiar așteptam o apropiere, fiindcă erau interconectate rețelele telefonice. Eu sunam de la Timișoara la Cărpineni ca și cum aș fi sunat la Arad, erau tarife locale, nu internaționale. Cu părere de rău, după ‘96 lucrurile s-au tergiversat și chiar au mers înapoi în anumite direcții.

În aceste zile cumplite pentru întreg mapamondul de această pandemie, frații noștri de peste Prut au arătat încă o dată că nu sunt indiferenți față de noi și vreau să mulțumesc cu această ocazie medicilor care își riscă viața și în aceste condiții ne ajută în continuare, financiar și sentimental. Este o bucurie pentru noi că nu suntem lăsați și avem o susținere permanentă.”

Vezi comentarii (5)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG