În decembrie 1920, Gheorghe Cristescu (unul din fondatorii PCR și primul secretar general al partidului) și apropiații săi promiteau rușilor că vor lupta din toată inima, la viitorul congres (cel faimos, din 1921), spre a adopta condițiile impuse de Kremlin. Promisiunea purta semnăturile lui Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Sașa Gherea. David Finkelstein (zis și David Fabian) călătorea la acea dată prin Rusia și nu a semnat documentul.
Pe 10 decembrie 1920, reprezentanții români (Gherea și Popovici, cărora li s-a adăugat apoi Cristescu) s-au întâlnit, în sfârșit, cu Lenin, însă discuția lor s-a limitat la generalități și alte lucruri abstracte despre tranziția de la capitalism la socialism în Rusia, precum și nevoia ca proletariatul mondial să urmeze o cale revoluționară.
La Congresul general al Partidului Socialist român din mai 1921, majoritatea delegaților a votat pentru transformarea sa în Partidul Comunist Român: 428 de delegați au votat în favoarea afilierii necondiționate la Internaționala a Treia (Comintern), iar 111 au acceptat această afiliere cu anumite rezerve. La numai o zi după istorica decizie, poliția avea să descindă în sala congresului și să-i aresteze pe delegați sub acuzația de „conspirație împotriva ordinii de stat”.
Istoricii oficiali ai lui Nicolae Ceaușescu, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, au avut o sarcină dificilă în privința orientărilor politice ale noii formațiuni. Pe de-o parte, ei au flirtat cu ideologia național-comunistă și au deplâns linia „internaționalistă” (în realitate, strict pro-sovietică) a nou-înființatului partid. Pe de alta, a-i cânta în strună unui Ceaușescu care pretinde că n-a existat niciun clivaj în istoria partidului însemna că acești istorici reiterau învechita dogmă despre „formarea unui partid nou din punct de vedere calitativ”.
Pentru a reconcilia aceste două poziții, Mușat și Ardeleanu au apelat la formule sacramentale seci: „Partidul Comunist, continuatorul direct al mișcării socialiste revoluționare, al partidului clasei muncitoare creat în 1893, a fost cel mai viguros vlăstar al epocii contemporane din România, care mai departe a desăvârșit și dus la un nivel superior lupta pentru eliberarea socială a națiunii române”.
Printre cei aproximativ două sute de militanți arestați în 1921 la București se aflau și 51 de delegați la congres, inclusiv 5 membri ai parlamentului. În decembrie 1921, în capitală, un alt grup de militanți forma comitetul executiv provizoriu al Partidului Socialist-Comunist Român. Între cei implicați se aflau și tânărul student Lucrețiu Pătrășcanu și Marcel Pauker, descendentul uneia din cele mai înstărite familii din România (care a fost căsătorit cu Ana Pauker, figura centrală de mai târziu a comunismului românesc).
Al III-lea Congres al Cominternului s-a desfășurat la Moscova între 22 iunie–12 iulie 1921. Cei 14 delegați români nu au luat cuvântul. Erau în cea mai mare parte a lor militanți de extracție basarabeană și bucovineană: Alexandru Buican-Arnoldi, G. Moscovici (alias Bădulescu), N. Gorniski, Asea Tinkelman, Saul Ozias și Alexandru Lichtblau. Alexandru (Alecu) Constantinescu reprezenta vechea gardă socialistă.
Scriitorul Victor Frunză (1935–2007), autor al unei istorii anecdotice a PCR, considera că acesta fusese începutul unui tipar al dezvoltării paralele (și adesea conflictuale) a două partide comuniste, intern și extern. Pentru el, oameni precum Buican și Moscovici (cel din urmă numit adesea „Bădulescu” sau „Ghiță Moscu”) nu au reprezentat în niciun fel organizațiile locale din România. Este adevărat că acestea nu erau figurile proeminente ale grupului de foști socialiști deveniți comuniști, însă distincția a devenit, în cele din urmă, irelevantă.
Așa cum s-a întâmplat cu toate celelalte partide comuniste europene, dominația Moscovei era indubitabilă și nu exista vreun motiv temeinic de a postula existența a două partide când, în realitate, distincția se făcea pur și simplu între facțiuni la fel de loiale dictatelor Cominternului.
