Unul dintre misterele fizicii și politicii este că încercarea de a desprinde cu ciocanul cei doi poli ai magnetului ca să desparți apele de nămol și pozitivul de negativ eșuează în mod sistematic. Bucățile rezultate au și ele doi poli și tot așa, dacă le spargi și pe ele, până la cea mai mică particulă imposibilă, undeva, dincolo de fizică și metafizică, în zona patafizicii. Dacă încerci să separi pozitivul de negativ, chiar și negativul capătă un pol pozitiv. Pare să fie în firea lucrurilor împărțeala între nord și sud, plus și minus, întuneric și lumină. Iar dacă, totuși, în viața de zi cu zi acceptăm că există degradeuri și că întunericul mai are și amurguri, când vine vorba despre viața politică, de altminteri bazată pe compromisuri, fracturile politice produc noi poli – mai meschini, nu-i vorbă, dar care fac ca recompunerea întregului să fie compromisă sau mult îngreunată. Iar când se fac tovarăși de drum, pentru a se putea agăța mai bine de putere, se vor împinge reciproc de-a berbeleacul sub masca anonimatului: ba un dosar ieșit din arhive, ba o înregistrare video compromițătoare, ba o fotografie intimă ajunsă nu se știe cum în presă. Păzește-te de prieteni că de dușmani mă apăr singur.
Majoritatea care a votat moțiunea de cenzură a făcut-o parțial orbește sau cel puțin miop din moment ce, după victoria cumva neașteptată, cimentul indignării a cedat și opoziția s-a ciobit. PNL va conduce un guvern minoritar, în cazul în care lista de miniștri și programul pe care le va propune vor fi votate de Parlament. Ceilalți semnatari ai moțiunii au făcut un pas înapoi. Alții au făcut 1800.
Un motiv este, desigur, momentul politic în care a avut loc votul. Uniunea Salvați România nu vrea să se asocieze la guvernare pentru că ar însemna să-l gireze, la început de campanie electorală prezidențială, pe Iohannis, cel care a ghidat toporul din mâna lui Ludovic Orban peste carul de oale ale PSD. Candidat al PNL la președinție, Klaus Iohannis a ieșit din marea hibernare care a durat cinci ani pentru că i s-a spus că memoria pe termen lung a multor votanți este ca și inexistentă, aceștia nefuncționând decât în prezentul imediat sau în proximitatea acestuia. Vor ține minte mai degrabă mărunțișul primit peste vară/ toamnă decât eroismele de acum un cincinal. Nu altfel gândește Viorica Dăncilă care vrea cu orice preț să mărească salariul minim cu o sută de lei chiar dacă nu are acești bani (dar îi avem noi). Ea speră (și nu degeaba) că oamenii îi vor ține minte strădania și o vor slăvi în chilia de vot cu pomelnicul electoral în mână. Această memorie de scurtă durată funcționează nu doar cu știrbii, ci și cu amicii domnului Liiceanu.
Pentru că amnezia face ca, la patru ani după ce tragedia de la Colectiv a scos mii de oameni în stradă, să ne mirăm de cinismul autorităților și să comentăm inenarabil și interminabil pe marginea unor imagini filmate în primele minute de derută mortală ale incidentului (imagini scandaloase, ca mai tot ce se întâmplă în țara asta, cu mici excepții, de șapte decenii). Cum? am ieșit atunci în stradă, am dat jos un guvern, ne-am adus tehnocrații în frunte și totul degeaba? Acum vedem că au fost unii pe care i-am cărat în cârcă orbiți de nenorocire?
Suntem victimele recursului compensatoriu și al corupției instituționalizate...
Descoperim acum că, de fapt, corupția nu ucide, ci întărește? Treziți din catalepsie doar de sunetul telefoanelor sau de clopotele comemorărilor, ne dăm seama că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic între timp (patru ani!): un vid imoral, vorace care a înghițit orice indignare, orice energie lăsând în urmă doar o radiație de fond și nicio urmare de fapt. Nu s-a schimbat nimic: nimeni nu protejează pe nimeni (decât ei între ei), suntem victimele recursului compensatoriu și ale corupției instituționalizate, ale incompetenței justiției și nepăsării poliției. Statul este prezent doar ca să te buzunărească și să impună noi și savante taxe, să stabilească măsuri imperative și excepții șmechere pentru tovarășii de drum. Sistemul de urgență funcționează aberant și sutele de milioane care ne-a costat s-au dus pe apa sâmbetei. Secția de mari arși de la Iași a trebuit să fie închisă după ce ministra sănătății a vizitat-o cu cohorta ei de aplaudaci. Asta pentru că au ținut să vadă și mediile sterile și, normal, le-au contaminat cu fumurile lor politice.
Dosarul Revoluției este contestat chiar de revoluționari care spun că a fost prost făcut iar zilele trecute înșiși procurorii de la Parchetul General au cerut refacerea substanțială a dosarului. E tot mai clar că fostul procuror general, idolul străzii, s-a grăbit să depună dosarul incomplet, doar ca să-și salveze pielea după acuzele că, pe vremuri, pe când era șef al unei comisii de liberare, a refuzat liberarea înainte de termen a unor disidenți. A plecat repede, cu premiile primite pentru democrație. Peste memoria lui s-a așternut o uitare jenată, tulburată când și când de câte un întârziat.
Raportul referitor la crimele comunismului este, în continuare, un document de arhivă și nu a produs nicio consecință practică de vreme ce vedem în continuare în funcții de conducere foști politici. Cine să facă greva foamei pe motivul ăsta? La fel, Curtea Constituțională care, odinioară, era considerată instanța supremă pentru că legitima punctul de vedere corect politic, astăzi a ajuns o Curte a Miracolelor, plină de cocoșați, arlechini și midinete. Ne mirăm de clovnii din Poliție și de infractorii din tribunale de parcă nu ar fi plină istoria recentă de asemenea inși cocoțați la butoanele puterii executive sau aglutinați ca niște recife politice prin parlament sau consiliile județene. Descoperim ce jale e în sistemul de învățământ la începutul fiecărui an școlar și uităm două săptămâni mai târziu pentru că tot atunci începe sesiunea parlamentară, mult mai suculentă și prizată de audiență. Ce e nou în filmul incompetenței de la Colectiv? Faptul că sistemul de urgență e varză? Ne mirăm că statuile încep să se surpe? Când a fost altfel?
De multe ori, personajele sunt pozitive doar pentru că nu s-a spart magnetul și nu au fost siliți să se repolarizeze. Dacă se întâmplă, descoperi că sunt nocive sau, în cel mai bun caz, cenușii în cerul gurii. De pildă ce s-a întâmplat recent la GDS, când unul dintre stâlpii acelei societăți s-a supărat pe satul de prieteni și a dat cu cușma de pământ (că îi plac metaforele neaoșe) nemulțumit că nici aici, cum nici la Facultatea de filosofie, nu i-a ieșit socoteala de a-și pune catindatul pe locul eligibil. Nimic din calmul marii filosofii nu a mai rămas în mânia ce-l prinse pe peratolog. Nimic maieutic, numai certitudini, în scrisoarea lui adresată foștilor tovarăși de drum intelectual. Să lăsăm noblețea, răbdarea, empatia pe seama înțelepților, noi suntem patafizicieni. Statuia lui s-a prăbușit peste alta, a fostului președinte Băsescu, devoalat ca om al Securității, informator (poate mai mult decât atât; sau poate mai puțin – procesul își urmează cursul).
Omul a fost prețuit pentru telenovela răpirii din serai și apoi pentru spectacolul cu raportul asupra comunismului în care el personal a pus doar virgulele din listele cu colaboratori. A vrăjit pe mulți, la început de drum politic, atunci când părea un matroz șmecher pe care o șuviță de păr de pe capul chel îl făcea simpatic. La fel și limbajul frust. Acum zece ani părea de neconceput dar acum nu mai miră pe nimeni faptul că șeful unei reprezentanțe navale într-un port (probabil cel mai important) european, într-o perioadă în care exportul era piatra filosofală a maniacului de la Scornicești, a fost informator la Securitate. Și câți magneți politici nu vor mai sparge oare (conform agendei politice, nu-i așa?) noile dosare aduse cu camionul la CNSAS. Ne vom umple de poli politici sparți.
Orban și-a putut continua cursa, speriindu-și adversarii cu chitara și cheful său de viață bună...
Și chiar noua formulă guvernamentală se bazează pe uitările noastre succesive începând cu însuși Ludovic Orban, a cărui biografie tocmai s-a vopsit la păr pentru ca, așa cum Alcibiade tăia coada la câine, să uităm micile și mai marile accidente de biografie politică în urma cărora a fost posibilă apariția lui în fruntea partidului. Să nu uităm că a fost o vreme jucăria parlamentară a lui Dinu Patriciu despre care credea cândva că ar fi un bun prim-ministru. Făcea parte, de altfel, din echipa de admiratori politici ai foștilor spărgători de partid Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu, Raymond Luca. A fost subiect de dosar penal și DNA voia ca el să-și dedice un an din viață meditației, dincolo de zidurile pușcăriei, la răul pe care-l produc sănătății foloasele necuvenite. A fost sub control judiciar 60 de zile și i s-a atras atenția că „dacă încalcă restricțiile ordinului (...) măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.” În cele din urmă tribunalul l-a exonerat de vină într-o speță în care alții au înfundat pușcăria. Pare-se că a fost nevinovat. Orban și-a putut continua cursa, speriindu-și adversarii cu chitara și cheful său de viață bună. Când s-au despărțit polii partidului, a reușit să se prindă de polul pozitiv. Ce a urmat este deja istorie.
Secunda lui pe lista guvernului și în partid, Raluca Turcan, a fost și ea legată de soartă și interese pe termen mediu și lung, și la bine și la rău de Traian Băsescu și de PDL-ul rupt de acesta din PNL. Cariera ei politică este legată de ascensiunea lui Theodor Stolojan, omul lui Iliescu, la conducerea Partidului Național Liberal și în fruntea Alianței Dreptate și Adevăr. De altfel Turcan a și lucrat doi ani la Tofan Group, companie de care Stolojan era legat prietenește și administrativ. Mai mult, soțul Ralucăi Turcan a fost o vreme consilierul și tăinuitorul lui Băsescu la Cotroceni, imediat după spargerea PNL. Însă timpul vindecă toate ciumele și, abandonați de Băsescu, marii învinși, adică dezertorii lui Vasile Blaga, Boureanu și Turcan, au revenit în partid, ba chiar în primele lui rânduri. Relația Ralucăi Turcan cu Orban nu a fost mereu așa călduroasă ca azi. Orban a spus cândva vorbe memorabile dar nereproductibile despre mai multe doamne din PNL (printre care și adjuncta lui de acum) și ascensiunea lor în politică. Încă nu a plătit pentru ele.
Nu se știe care mai e statutul fuziunii celor două partide, este cert însă că, în ultimele zile, au fost refăcute, grotesc de trainic, legăturile afective și secrete cu Traian Băsescu care azi spune, în stilul lui de pompier piroman: Votați Orban, dacă nu vreți să votați de nevoie Băsescu. Căci Băsescu e în plină transformare de coarne și gheare. Cine poate uita (sau poate că trebuie să uităm?) că președintele Iohannis mergea acum zece ani cu șapca-n mână la Băsescu să fie uns prim-ministru iar acesta-l umilea pentru că avea preferații săi. Dar oamenii lui Băsescu, mai unși ca alții cu diverse alifii antireumatice, au reușit să se cațere sus (Cătălin Predoiu, nominalizat la justiție, a fost prim-ministru interimar numit de Băsescu în 2012 și o speranță bătrână a politicii liberale), în apropierea fostului pretendent, ducându-i paltonul și purtându-i cuvintele. În ciuda fizicii și a bunului simț, adică în plină patafizică, s-au reunit polii.
Acum, stârnit de un alt acoperit din partid (Robert Turcescu) de care pare de-a dreptul magnetizat, Traian Băsescu se confesează pe puncte: „1.Noaptea trecută, am avut o discuţie îndelungată cu preşedintele Iohannis. 2. Subiectul discutat a fost dacă accept nominalizarea pentru funcţia de Prim-ministru în cazul în care Ludovic Orban nu va trece prin Parlament. 3. Am acceptat propunerea. 4. Am convenit că voi forma un Guvern de uniune națională din care nu va face parte niciun politician care a făcut parte din guvernele Ponta, Grindeanu, Cioloș, Dăncilă. Valabil şi pentru secretarii de stat, nu numai pentru miniştri”.
O fi adevărat? O fi doar o șarjă satirică? Dar dacă e adevărat? Observăm că polii aceia sparți cu ciocanul se reunesc acum, chiar dacă anapoda și că veriga lipsă (sau slabă) este chiar cel care provoca acum 14 ani o criză majoră în cel mai important partid la putere pe-atunci. Este, cu toate acestea, posibil să fie un trombon al fostului președinte atât de priceput la poker: o publicitate gratuită pentru candidatul lui la prezidențiale, mai ales că Iohannis și Dăncilă au tocat o groază de bani publici ca să-și pună mutrele pe toate gardurile. Ar rezista azi un golem făcut din membrele fostului partid al lui Băsescu? Se pregătește o mare fuziune la cald electoral? Ar rezista președintele Iohannis, așa „neconflictual, decent și agreabil” cum îl știm, la presiunea de fitilist și combinator a lui Băsescu? Sau poate că Iohannis a descoperit, ca axolotl, salamandra mexicană, că secretul nemuririi și în politică este să fii amfibian, să fii și polul pozitiv, și cel negativ, și la nordul, și la sudul scenei politice. Să faci o umbră mare.
P.S. Și, ca să lămurim puțin titlul: Patafizică este, după Alfred Jarry, știința care studiază fenomenele de după metafizică, în căutarea unor soluții imaginare. Cum ar fi, de pildă: ce se va întâmpla după alegeri cu toate fantasticele promisiuni electorale ale candidatului care va câștiga? Dar cu ale candidaților care vor pierde?
