Linkuri accesibilitate

FNT 2018: „Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet” (VIDEO)


Scenă din spectacolul prezentat de Teatrul German de Stat din Timișoara

O dramatizare dureroasă ca un exorcism, o istorie brutală și sinceră a pierderii inocenței.

Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet / Die unglaubliche und traurige Geschichte von der einfältigen Eréndira und ihrer herzlosen Großmutter, Teatrul German de Stat, Timișoara.

Romania, FNT 2018, Afișul Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, Teatrul German de Stat, Timișoara
Romania, FNT 2018, Afișul Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet, Teatrul German de Stat, Timișoara

Am întâlnit-o prima dată pe Eréndira în anii liceului când trebuia să faci cozi imense la cărți. Erau rare, albe și pure și mulți și le doreau. Am întâlnit-o, așadar, pe Eréndira. Bântuia prin „Un veac de singurătate.” Era în Macondo. Cum ai putea s-o uiți? Aureliano Buendia o vede în bordel, se îndrăgostește de ea și vrea s-o ia de soție însă „îngrozitoarea ei bunică”, de teamă că pierde însemnata sursă de putere și supraviețuire, încarcă tot calabalâcul pe spinarea măgarilor și dispar amândouă peste noapte, lăsându-l pe Aureliano cu sufletul pustiu. Abia apoi am citit într-o ediție de buzunar cele opt povestiri ale lui Garcia Marquez care o poartă pe Eréndira în titlul de pe copertă (Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, La increíble y triste historia de la cándida Eréndira y de su abuela desalmada, 1972). Realismul magic a făcut cândva ravagii în rândul intelectualității românești și Marquez i-a fost apostol, alături de Borges, Asturias sau Isabel Allende. „Sud-americanii” erau pomeniți cu respect, deseori evocați mai ales pictural și mai mereu citați fără ghilimele. Undeva, în abisul sensibilității publicului românesc a rămas o rezervă de suflet dedicată realismului magic și nu e de mirare că, la spectacolul care pune în scenă povestirea lui Marquez în regia lui Yuri Kordonsky și cu extraordinarul joc de scenă al actorilor Teatrului German de Stat din Timișoara, sala a fost plină.

Este o dramatizare (semnată de Rudolf Herbert) dureroasă ca un exorcism, o istorie brutală și sinceră a pierderii inocenței. Un exorcism fără metafore, aproape epidermic, cu momente de violență explicită, cu scene de nuditate, pornografie și mizerie umană. Este deopotrivă un exorcism însoțit la tot locul de decorul dinamic și volatil al desenelor cu nisip făcute de Ioana Popescu și proiectate pe ecranul din spatele scenei care devine suport al realității dar și proiecție onirică a viselor și obsesiilor personajelor.

Eréndira trebuie să-i plătească bunicii („balena albă”, cum îi spune, poate aluzie la balena albă a căpitanului Ahab sau la Amadis, cel care o răscumpără cu multe lovituri de cuțit pe bunică dintr-un bordel și o face doamnă, sau poate că la Ulise, fiul contrabandistului, cel care o va înjunghia pe bunică, în final) trebuie să plătească, așadar, o imensă datorie: obosită, a uitat un sfeșnic aprins. Acesta a aprins perdelele camerei în care dormea. Minunata vilă a bunicii ia foc și incendiul devorează tot: aurăria, argintăria, cristalele venețiene și pianul bunicii. Aceasta rămâne practic doar proprietara coșmarurilor, a unui baston (cârjă episcopală, cum îi spune Marquez în povestea sa) și a Eréndirei. A, da, mai are un fotoliu imens pe a cărui spetează tronează un cap de maimuță. Când stă în el, pare să stea în poala unei gorile. În piesă cară după ele și struțul pe care Marquez îl sortise, în povestire, flăcărilor. O aluzie oare transparentă la aripile domnului cel bătrân cu aripi foarte mari din altă povestire a volumului? De altfel acesta apare (licență dramatică) și pe scenă către final, ca înger căzut, animal de circ, vorbind un fel de aramaică pocită și luptându-se să scape din cușcă.

Așadar Eréndira trebuie să plătească cu corpul ei de virgină distrugerea istoriei personale a bunicii care o pune să-i retrăiască viața (bunica însăși trecuse prin bordel în tinerețe). Primul venit, primul servit. Fecioria Eréndirei este plătită cu puțin peste două sute de pesos și ceva de-ale gurii. Inițierea este scurtă și violentă. Respins de Eréndira, bărbatul își ia premiul cu un dos de palmă.

O violează apoi pe jumătate leșinată. Ea vede, cum stă răsturnată, dungile unui pește pe cer. De altfel peștele plutind prin atmosfera piesei este un leit-motiv. Poate pentru că oceanul în sine (meduza văzută la orizont de bunică, venirea lui Amadis-soțul pe mare, asocierea deșertului cu oceanul și alte mituri acvatice care bântuie povestirea și dramatizarea) este supa primordială din care par să se întrupeze personajele, ba chiar mediul lor evolutiv.

Un șir lung de pretendenți se întinde din sală până pe scenă, coborînd de la balcon sau ieșind din subsol, veșnic pofticioși, agitînd bancnote soioase spre bucuria balenei albe care-i disciplinează cu cârja. Este improvizat un cort (un templu volatil, sensibil la meteorologie, cu ziduri semiopace) unde Eréndira oficiază ca o prostituată sacră, alternînd viața diurnă cu cea nocturnă, miriadele de bărbați care o profanează ziua (ea rămînînd candidă, candida în latină însemnînd strălucitor de albă, inocentă, frumoasă), fiind substituiți noaptea de bărbatul din vis, cel pe care trebuie să-l găsească scriindu-i parola (ochi albaștri de câine, Ojos de perro azul, titlul primei culegeri de povestiri a lui Marquez și o povestire despre o femeie întâlnită în vise) peste tot, căci doar așa se vor recunoaște (o inovație față de povestirea lui Marquez). Sunt despărțiți mereu în vis de un cuțit căzînd.

Lanțul nu va fi desfăcut de bună voie, ci cu ajutorul cuțitului, libertatea de a iubi (fie și pe bărbatul din vis) nu va fi obținută altfel. Pare un legămînt de jertfă. Este, pînă una alta, un blestem. Ea scrie parola pe mobile, ferestre și în praful drumului: ochi albaștri de câineî însă singurul câine din piesă este Eréndira pe care bunica ei o ține în lesă, ba chiar către sfșâit, cînd o expune la bâlci, o ține în cușcă.

Trebuie să acopere imensa datorie (trecutul bunicii mistuit de flăcări). Are sticlă în oase, se plînge ea, cu capul ieșit prin deschizătura cortului sacru, cutremurată bestial de extazele sexuale din spatele ei. Ai să fii liberă și fericită, ai să fii o adevărată castelană, îi răspunde marea preoteasă, numărînd banii, altoindu-i pe cei grăbiți sau respingîndu-i pe cei care n-o merită pentru că sunt piază-rea. Ulise, fiul unui contrabandist olandez (aflăm de la Marquez), este atras de faima ei, și vine în seara în care Eréndira fusese consumată sexual de o bandă de briganzi (purtînd uniforme, căști, armament și maiouri transpirate ca infanteriștii marini din Platoon) într-o bacanală care o transformă într-o cârpă umană. Ulise ar vrea la început să dea cei cincizeci de pesos, s-o cumpere pentru zece minute. Se dovedește că era un experiment inițiatic, nu mai avusese o femeie.

După ce storc cearceafurile de mizeria și transpirația sexului, ea i se oferă, la început pe bani apoi pe nimic (încălcînd regulile marii preotese, cum ar veni). El era virginul ei. Apoi Ulise îi propune s-o ia cu el. Portocalele cu care face contrabandă costă cincizeci de mii de pesos pentru că au diamante în ele. Erendira îi spune că poate fugi doar dacă el o omoară pe bunica ei, pentru că ea nu o poate face. E bunica mea... Bunica nu se lasă însă omorâtă de tortul otrăvit cu arsenic și-i prinde din urmă cu ajutorul poterei de infanteriști marini nemulțumiți că li se ia obiectul plăcerii (sunt gardienii templului, nu-i așa?) Urmează alți ani de prizonierat, în caravana unui bâlci, alături de femeia păiajen (venită din Transilvania) și alte creaturi deviante, desfigurate, ieșite parcă din infernul creației. Una dintre acestea este bătrînul domn cu aripile foarte mari. Puteai da bani să-l întărțâi (aici dramatizarea pare să facă o burtă epică apăsînd ceva prea mult și cumva inutil pe pitorescul bâlciului și histrionismul patronului de menajerie), iar oamenii se înghesuiau s-o facă în vreme ce omul pasăre îi stuchea și-i blestema într-o limbă necunoscută. Un preot intră în cușcă și-i vorbește în latină, căci se credea doar un înger ghinionist, care a căzut din motive tehnice (i s-a rupt o aripă, a fost lovit de ceva) însă se dovedi că era de fapt un înger căzut, un demon. Demonul care va veghea cînd Ulise posedat o va ucide pe bunică cu lovituri de cuțit într-un aproximativ și grotesc act sexual. Diavolul este eliberat și dispare în nori groși de pucioasă. Dar Eréndira nu va rămîne cu Ulise. În povestire fuge cu vîntul în față, mai iute ca o căprioară. În versiunea scenică, dansează aproape ritual, extatic cu bărbatul din vis. Cuțitul căzuse și ei par să fi fost eliberați, gata să se vadă pe linia de graniță dintre realitate și vis.

Este o versiune scenică excepțională iar după reprezentație te simți de parcă ai avea tu însuți sticlă în oase. Piesa este dominată de aluzii, citate și simboluri, de la cele provenite de istoria de creație a lui Marquez însuși, la atmosfera de acvariu sugerată de desenele în nisip ale Ioanei Popescu. Desigur, scena e dominată de cuplul victimă-călău, adică bunica cea fără suflet și nepoata ei, legate între ele de lanțuri concrete și biografice, de viață și moarte. Ambele se metamorfozează de-a lungul piesei într-o simetrie cumva inversă (bunica pare să întinerească pe măsură ce adună banii datoriei, Erendira se transformă într-o păpușă pomădată și îmbrăcată ca în onna-kabuki, teatru interzis în Japonia pentru că atingea limitele pornografiei. În carte ea se maturizează brusc, după uciderea bunicii, căpătînd în plus douăzeci de ani pe chip-cei douăzeci de ani de peregrinări pe mare ai lui Ulise?). În fine, este o piesă dură, densă, dar și foarte proaspătă, jucată cu poftă și talent, aducînd cu ea atmosfera de sfârșit de lume a deșertului bătut de cortegiul sexual al Erendirei și bunicii sale.

Piesa a primit premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie Helmut Strmer (decor) și Ioana Popescu (costumele și desenele în nisip live). Regizorul Yuri Kordonsky a primit trofeul UNITER pentru Cea mai bună regie. De văzut, chiar de-ar fi să bateți drumul pînă la Timișoara pentru asta. Eréndira merită.

Regia: Yuri Kordonsky • Decorul: Helmut Stürmer • Costumele: Ioana Popescu • Dramaturgia: Rudolf Herbert • Muzica: Cári Tibor • Light-design: Nosz Botond

Cu: Olga Török, Ida Jarcsek-Gaza, Horia Săvescu, Rareș Hontzu, Franz Kattesch, Radu Brănici, Isa Berger, Dana Borteanu, Harald Weisz, Aljoscha Cobeţ, Richard Hladik.

XS
SM
MD
LG