August Strindberg (1849-1912) ar fi fost mulțumit de interpretarea minimalistă și intertextualistă dată piesei Domnișoara Julie (Fröken Julie, 1888) de Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin. Este o versiune scenică in progress, în continuă scriere și concepție, negându-se și afirmându-se de la un episod la altul, realistă și în același timp absurdă, ca o lume în care mâna invizibilă intervine mereu pentru a-i corecta impreciziile, pentru a selecta, din multitudinea de posibilități, una anume, transformând fatalitatea în jocul deterministic și evoluționist câștigat mereu de cel care înțelege mecanismele condiționării și relativismului vieții și morții.
Știm despre ce e piesa. Despre iubire și moarte, despre dominație și conflict amoros, social, natural între Jean și Domnișoara Julie: primul, reprezentant al unei clase în emergență (formal, servitor, în realitate un aventurier atras de gambling, afaceri, investiții, orice se află dincolo de orizontul întunecos al casei în care slujește), cea de-a doua, o aristocrată ajunsă la vârsta la care aproape că a pierdut speranța la un soț din categoria ei socială, prinsă în capcana de castă și bolnavă de romantisme din bibliothèque rose. Bovarismul o face să vrea și ea cu orice preț altceva: să plece, să-și schimbe viața cu a alteia, să fie altcineva. Bovarismul o face să-și curme viața cu briciul iubitului.
Piesa vorbește despre încercarea celor doi de a se anihila reciproc într-o relație de iubire-ură (viscerale amândouă) care duce un final ambiguu și sângeros. Unii spun chiar că piesa în care relația dintre cei doi care transgresează granițele sociale este o transpunere a celei reale dintre Strindberg, fiu al unei servitoare, și prima sa soție, Siri von Essen, o nobilă care cocheta cu actoria. Cei doi s-a căsătorit în 1877 și s-au despărțit paisprezece ani mai târziu. De altfel, Strindberg a scris Domnișoara Julie pentru ea și ea e prima care a jucat acest rol.
Căsătoria celor doi a fost un scandal (primul soț al lui Siri a comis adulter, însă Strindberg a fost cel acuzat că le-a destrămat familia). Dramaturgul a profitat cumva nu doar de iubirea dintre ei, ci mai ales de tumultoasele conflicte dintre ei (despărțirea a survenit la trei ani după premiera Domnișoarei Julie. Strindberg o suspecta că îl înșeală cu prietena ei.)
Așadar piesa are o mare încărcătură emoțională și, întrucât e scrisă într-o perioadă în care Strindberg era acaparat de proaspăta sa descoperire, naturalismul, este foarte posibil ca dosarul de personaje și teme să fi fost direct inspirat din viața sa de familie. Însă Strindberg însuși, fără a face legătura dintre piesă și realitatea infernului marital, ne dă o cheie naturalist- darwinistă a piesei atunci când ne vorbește, în Prefața ei, despre jumătate-femeia care se vinde pentru diverse recompense sociale (diplome, merite, aclamații, status), „așa cum pe vremuri o făcea pentru bani”. O femeie acaparatoare sinonimă cu degenerarea. O scuză, ceva mai încolo spunând: „Sufletul personajelor mele, mai spune el, este un conglomerat de civilizații trecute și actuale, din frânturi de cărți și ziare, bucăți de oameni, fâșii de veșminte de duminică zdrențuite, așa cum și sufletul este o îmbinare de fragmente de toate felurile.”
Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin a decis să spună povestea din altă perspectivă dând o replică contemporană experimentalismului de final de secol XIX. Astfel, ochii prin care privim istoria pasională dintre Jean și Julie sunt cei ai lui Kristin, morganatica logodnică a lui Jean, și ea servitoare în casa Contelui. O ființă spectrală aproape inexistentă pe care o lega o iubire respectuoasă de Jean. Este asociată vizual cu florile însângerate și magia (piesa se petrece în perioada magică a Sânzienelor). De altfel, domnișoara Julie folosește abilitățile magice ale Kristinei pentru a-și trata cățel.
Această montare îi face dreptate Kristinei care prin prezența ei cumva pasivă, dar magnetică, prin gesturile rituale, aproape șamanice, îi condiționează deciziile și replierile lui Jean, atunci când domnișoara Julie încearcă să-l atragă în capcana propriilor nesiguranțe și neîmpliniri. Jean însuși se vedea proprietar de hotel undeva într-o Elveție utopică mereu însorită și înflorită, un paradis pierdut iremediabil. Și tot Jean este cel care preferă să revină la Kristin (rezultat al vrăjilor? al incantanțiilor despre existență și magia naturii rostite de aceasta?) punând cuțitul/briciul în mână domnișoarei Julie. Kristin este cea care descoperă în scena finală tragicul sfârșit (dacă nu al Juliei propriu zis, atunci al buchetului de flori pe care-l găsește într-o baltă de sânge).
În mod paradoxal pentru un text naturalist, piesa are o copleșitoare încărcătură poetică și magică. Este, probabil, una dintre contradicțiile rezultate din „conglomeratul de civilizații trecute și actuale, din frânturile de cărți și ziare” care constituie actul dramatic.
Versiunea de azi duce experimentul mai departe...
Însă acesta versiune nu ar însemna un pas înainte fără viziunea regizorală care reprezintă ea însăși un experiment. La vremea concepției piesei, Strindberg se pregătea să facă pasul către înființarea unui cerc al experimentaliștilor scandinavi. În acea perioadă, textul lui Strindberg, de altminteri dramaturg binecunoscut, a fost considerat într-atât de experimentalist (citește crud și realist) că a fost respins de cenzura din Suedia și Danemarca. Îi cunoșteau cu toții istoria sa de familie. Versiunea de azi duce experimentul mai departe. Textul a fost rescris și pare un amestec între Strindberg și Rainer Maria Rilke.
Spațiul teatral se modifică radical, iar scena se transformă în culisele acțiunii. Acolo vedem prin ferestrele și ușile unei case modulare, cu pereți glisanți, siluetele personajelor în acțiuni pe care ecranul plasat deasupra scenei ni le devoalează în amănunt, cu precizie chirurgicală și cu fidelitatea unei oglinzi foarte apropiate. În același timp, pe mese plasate lateral în obscuritatea abia spartă de lumânări niște... laboranți să le spun, imită sunetele și gesturile personajelor de pe ecranul suspendat cu ajutorul unui instrumentar sofisticat și cu gesturi ritualice. Apoi tot ei, ba uneori chiar personajele piesei, se ocupau cu amplasarea camerelor video, scurtând sau lungind picioarele trepiedelor. Sunt, cum ar veni, directorii de imagine, regizorii, coregrafii și actorii deopotrivă ai filmului proiectat pe ecran.
Piesa în sine se desfășoară atât pe ecran, unde vedem detalii naturaliste, exacte, din apropiere, cât și pe scenă, ca un joc de umbre, de ca și cum am asista la țeserea unui covor din rostul prin care trece suveica și am vedea care este substanța din care se creează viața și, mai ales, degradarea personajelor, putem vedea care sunt firele de urzeală și care sunt cele de bătătură ale realității. Culmea iluziei teatrale este că viața și moartea o vedem cu claritate doar pe pânza cinematografică.
Tot în Prefața la piesă, Strindberg insistă asupra inovațiilor scenice și, mai ales, asupra modului în care sunt plasate luminile pe scenă. El recomandă desființarea luminilor din avanscenă și renunțarea la machiaj. Ar fi bine ca luminile (în cazul nostru mesele pe care laboranții pritocesc substanța realității) să fie laterale pentru că impresia este mai puternică. Strindberg invocă experiența impresionismului spunând că mizează pe asimetriile și directețea acestuia, pe iluzia naturală. Dar ce contează din Prefața la Domnișoara Julie în cazul reprezentației trupei de la Schaubühne am Lehniner Platz este insistența lui Strindberg pe decor (a scris piesa având în minte scene cu decoruri parțiale, anamorfotice, sintetizând întregul în sumare elemente arhitectonice; Strindberg voia să înființeze un Teatru Naturalist Scandinav pe care să-l inaugureze cu premiera Domnișoarei Julie), interesul față de gestica și mimica actorilor.
În fapt, versiunea sub-realistă propusă de regizoarea Katie Mitchell este experimentul propus de Strindberg dus mai departe. Poate prea departe. Nu întâmplător s-a spus despre Katie Mitchell că a polarizat audiențele mai mult ca oricine, iar producțiile sale sunt deopotrivă lăudate pentru intensitate, emoții, creativitatea și detestate pentru lipsa de respect față de textul piesei puse în scenă. Domnișoara Julie a ieșit pentru prima dată în lume în această versiune în 2010 și nu încetează să stârnească puternice controverse. Eu cred că merită. Și controversele, și vizionarea.
Fräulein Julie
Distribuţia: Jule Böwe, Tilman Strauß, Luise Wolfram, Cathlen Gawlich, Lisa Guth, Luise Wolfram
Versiune de Katie Mitchell
Traducere în germană de Maja Zade
Regia: Katie Mitchell, Leo Warner
Scenogafia şi costumele: Alex Eales
Lumini: Philip Gladwell
Sunetul: Gareth Fry, Adrienne Quartly
Muzica: Paul Clark
