Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (XI)


Participanții la congresul Partidului Social-Democrat din România, București, 31 ianuarie-2 februarie 1910.

Înființarea Partidului Social-Democrat din România, 1910

În noiembrie 1909, militanții socialiștii și sindicali aveau în vedere ca în primele zile din ianuarie 1910 să organizeze, la Ploiești, cea de-a IV-a conferință a Uniunii Socialiste și a Comisiei Generale a Sindicatelor din România. Ordinea de zi fusese chiar anunțată în ziarul România muncitoare.

Situația avea să se schimbe în contextul noilor evoluții politice și legislative. Socialiștii și sindicatele au organizat o manifestație la București, în ziua de 19 decembrie 1909, ca formă de protest contra legii Orleanu. Și în luările de cuvânt ale lui I.C. Frimu, M.Gh. Bujor, N.D. Cocea etc., și în moțiunea adoptată atunci s-a anunțat intenția de a convoca de urgență un congres, care să pună bazele unui „partid politic al muncitorilor organizați”.

Ecaterina Arbore, medic la Sanatoriul „Filaret” din București, 1904. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale
Ecaterina Arbore, medic la Sanatoriul „Filaret” din București, 1904. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale

Desfășurat în zilele de 31 ianuarie-2 februarie 1910, congresul a reunit 94 de delegați din 20 de orașe, reprezentând 47 de organizații. Repartizarea pe localități a participanților era următoarea: 46 din București, 11 din Ploiești, câte cinci din Galați și Roman, câte patru din Brăila și Iași, câte trei din Turnu Severin și Tulcea, doi din Botoșani, câte unul din Buzău, Constanța, Câmpina și Paris (grupul muncitorilor români); au mai participat socialiști „răzleți” din Beldia, județul Ilfov, Alexandria, Giurgiu, Bârlad, Tecuci, Pașcani și Râmnicu Vâlcea. Au participat la congres și câteva femei, evidențiindu-se Ecaterina și Nina Arbore.

Pe ordinea de zi erau mai multe puncte, care priveau situația Uniunii Socialiste, transformarea acesteia în Partidul Social-Democrat din România, situația mișcării sindicale, presa și editura mișcării socialiste și sindicale, cooperativele și Casa Poporului. Cel mai important punct era transformarea Uniunii Socialiste în partid, ceea ce presupunea votarea programului și a statutului. Socialiștii apreciau că se alocaseră prea puține resurse acestei structuri, eforturile fiind îndreptate mai ales spre acțiunile sindicale.

Noul partid afirma în preambulul programului său că se inspira din „ideile socialismului științific și din principiile de program și tactică elaborate la congresele socialiste internaționale”. Scopul declarat era desființarea exploatării muncii, indiferent sub ce formă, aceasta urmând să fie înlocuită cu „socializarea” mijloacelor de producție, nominalizându-se inclusiv solul, mijloacele de transport și de schimb. Pentru a-și atinge scopul, partidul avea în vedere cucerirea puterii, văzută ca „unul din instrumentele de prefacere socială”. Se afirmau principiile luptei de clasă și solidaritatea internațională a muncitorilor, văzute ca bază a activității partidului. PSDR se considera un partid revoluționar, reprezentantul politic al proletariatului din România, în opoziție față de toate partidele burgheze. Totodată, partidul se considera deopotrivă internaționalist („prin firea sa”) și național (pretinzând că apăra toate clasele oprimate ale nțiunii și că lupta contra oricărei subjugări naționale). PSDR pretindea că este protectotul natural al țărănimii, urmând să facă revendicări în numele acesteia, și susținător al emancipării evreilor pământeni.

Nina Arbore. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale
Nina Arbore. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale

Programul PSDR era structurat în trei capitole: politic, economic și agrar. În Programul politic erau trecute 21 de puncte. Erau avute în vedere reforme politice și sociale, în prim-plan fiind o veche doleanță socialistă, votul universal – indiferent de etnie, religie și sex –, egal, direct, secret și obligatoriu pentru toți locuitorii, inclusiv pentru cei care trăiau în România de 10 ani și care nu aveau altă cetățenie; reprezentarea proporțională; fixarea datei alegerilor într-o zi de repaus legal; plata unor indemnizații pentru cei care ocupau funcțiile elective; desființarea Senatului; dreptul la referendum; descentralizarea administrativă și autonomia comunală; desființarea legii expulzării străinilor și a legilor excepționale; drepturi egale pentru dobrogeni cu toți locuitorii țării; drepturi civile și politice pentru evreii pământeni; restabilirea drepturilor politice și cetățenești ale funcționarilor, meseriașilor și muncitorilor statului, județelor și stabilimentelor publice, adică anularea legii Orleanu, din decembrie 1909. Mai erau avute în vedere: dreptul copiilor nelegitimi de a-și dovedi paternitatea; drepturi juridice și politice egale între femei și bărbați; adoptarea unei legi care să prevadă responsabilizarea în fața justiției a funcționarilor statului care atingeau drepturile politice ale cetățenilor sau pentru abuz de încredere; justiție onestă, dreaptă și independentă, gratuitatea procedurii și judecării, asistența judiciară; înscrierea în Constituție a dreptului contenciosului, reorganizarea învățământului popular, gratuit, obligatoriu și integral pentru toți copii, indiferent de etnie și religie, pe baze laice, cu excluderea religiei din școală, considerată o responsabilitate a părinților. De asemenea, se insista asupra impozitării directe, proporționale și progresive; separarea bisericii de stat, administrarea și conducerea revenind credincioșilor – de altfel, religia era considerată o chestiune privată; inamovibilitatea funcționarilor și a tuturor salariaților statului, județelor și comunelor; transformarea armatei permanente în miliție națională („poporul înarmat”), iar până în acel moment reducerea serviciului militar la un an.

Ottoi Călin.
Ottoi Călin.

În privința programului economic, care avea 26 de puncte, se remarcă insistența asupra chestiunilor sociale: desființarea legilor care restrângeau dreptul de asociere și de grevă al funcționarilor și salariaților publici; recunoașterea sindicatelor ca persoane juridice, introducerea contractului colectiv de muncă, anagajarea muncitorilor numai prin intermediul sindicatelor; ziua de muncă de opt ore; interzicerea muncii de noapte, cu excepțiile tehnice clar stabilite; repaus duminical sau săptămânal de minim 36 de ore; interzicerea muncii pentru copiii sub 14 ani; lege menită a-i proteja pe ucenicii și muncitorii minori; interzicerea muncii femeilor și minorilor în industriile vătămătoare; interzicerea muncii cu bucata, în acord și la domiciliu. Erau stipulate și interzicerea legii meseriilor; crearea unui inspectorat al muncii; sancțiuni pentru patronii care nu respectau legile de protejare a muncii; fixarea salariului minim; desființarea amenzilor și cantinelor patronale; participarea lucrătorilor la întocmirea regulamentelor pe ateliere, uzine, magazine, birouri etc., prin delegare sindicală. Mai erau prevederi pentru reorganizarea muncii în închisori, mănăstiri, școli profesionale și de meserii, cu mențiunea că acestea nu trebuiau să concureze munca privată; salariu egal la muncă egală pentru bărbați și femei; instanțe judiciare profesionale, din care să facă parte și muncitori etc. Potrivit unor informații, unii socialiști ar fi vrut să impună naționalizarea mijloacelor de producție ca prim punct al programului economic, însă moderația și realismul au avut câștig de cauză.

Cel de-al treilea program era cel agrar, care avea 21 de puncte. Primul articol avea în vedere desființarea „rămășițelor feudale și iobăgiste din raporturile de producție agrară”. Influența lui Dobrogeanu-Gherea era evidentă inclusiv prin termenii folosiți. De altfel, cea mai cunoscută lucrare a teoreticianului socialist, Neoiobăgia, tocmai era pe punctul de a fi publicată (a și fost în același an). Se adăugau alte puncte: desființarea învoielilor în natură (dijma, zilele de prestație, rușfeturile etc.); răscumpărarea silită a unei părți cât mai extinse din proprietatea mare; pământurile răscumpărate să formeze un fond funciar național, care să fie administrat de comune sub supravegherea statului; prețurile arenzii să fie decise de o comisie mixtă formată din țărani și proprietari; adoptarea unei legislații speciale pentru formarea asociațiilor țărănești; constituirea unui credit agricol pentru țărani, inclusiv crearea de sindicate agricole, care să permită vânzarea produselor, precum și cumpărarea semințelor și a instrumentelor necesare pentru agricultură. Alte puncte din program priveau constituirea islazurilor comunale inalienabile, din fondul funciar național sau din proprietățile particulare; interzicerea vânzării la particulari a pământurilor sau pădurilor din proprietatea statului sau comunelor etc.

Statutul partidului a fost votat la același congres. Se afirma că scopul PSDR era reunirea într-o acțiune comună a întregii muncitorimi din România, organizarea ei într-un partid de clasă. Un loc important a fost alocat organizării, pe baza principiului teritorial. În localitățile în care existau peste 25 de membri se organiza un club, iar unde erau 5-25 de membri se constituia un cerc, în vreme ce cinci membri puteau alcătui un grup. Putea deveni membru PSDR orice persoană care avea peste 20 de ani și care adera la principiile și programul partidului și îl sprijinea conform puterilor sale. Apartenența la o organizație locală era obligatorie pentru a fi membru al partidului. În plus, niciu membru al PSDR nu putea face parte dintr-o altă formațiune politică sau de a o ajuta direct sau indirect. Se prevedea ca fiecare membru să facă parte din sindicatul constituit în profesiunea sa. Partidul se considera o secțiune a muncitorimii socialiste internațioale și afiliat la Biroul socialist internațional de la Bruxelles, unde urma să fie reprezentat de o delegație.

România muncitoare despre congresul PSDR din ianuarie-februarie 1910.
România muncitoare despre congresul PSDR din ianuarie-februarie 1910.

Structura supremă de conducere a PSDR era congresul, care era format din delegații structurilor teritoriale și ale celorlalte organizații recunosute de partid. Se prevedea că un congres avea să se întrunească la fiecare doi ani. La congres avea să participe și o delegație a Comisiei Generale a Sindicatelor din România, cu drept de vot deliberativ. Conducerea partidului era exercitată de un Consiliu General și de un Comitet Executiv. Consiliul General era alcătuit din șapte membri, aleși de congres, cu reședința în București. Consiliul era format din Comitetul Executiv și din delegați ai organizațiilor din țară. Legătura cu Comisia Generală a Sindicatelor din România, participarea la ședințele acesteia, inclusiv la congrese sau acțiunile comune aveau să fie asigurate tot de Comitetul Executiv.

Organul oficială de presă al PSDR era România muncitoare. În cadrul partidului se constituia un cerc de editură socialistă, care urma să publice broșuri și cărți pentru propaganda socialistă și sindicală. A fost stabilită și o zi oficială a partidului, 1 mai, pe care toate organizațiile aveau obligația de o sărbători. Pentru activitatea cluburilor PSDR a fost adoptat un statul separat al acestora.

La Congresul din 31 ianuarie-2 februarie 1910 a fost ales prin vot secret un Comitet Executiv, commpus din Dimitrie Marinescu, I.C. Frimu, Alecu Constantinescu, Mihail Gh. Bujor, Cristian Racovski, N.C. Georgescu și Constantin Vasilescu. Într-o ședință a Comitetului Executiv, desfășurată la 16 februarie 1910, I.C. Frimu a fost ales secretar al partidului, în vreme ce N.C. Georgescu devenea casier.

În privința mișcării sindicale, la congresul din 31 ianuarie-2 februarie 1910 s-a adoptat o rezoluție care era în conformitate cu hotărârile congresului Internaționalei Socialiste din 1907, de la Stuttgart. În mod implicit, se prevedea că partidul, respectiv mișcarea sindicală aveau direcții de manifestare diferite, de aceea trebuiau să acționeze independent. De asemenea, avea să se precizeze că grevele nu puteau fi declarate decât cu acordul Comisiei Generale a Sindicatelor. În conducerea Comisiei Generale a Sindicatelor au fost aleși Gheorghe Cristescu, care deținea funcția de secretar, D. Popp și I.G. Oprescu, iar ca membri supleanți C. Popovici, Iordan Ionescu și Marian Cristescu.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG