Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (XII)


Militanți socialiști din România, 1915

PSDR după constituire: acțiuni, mijloace, slăbiciuni

Partidul Social-Democrat din România s-a implicat în anii de după congresul de constituire (1910) într-o serie de acțiuni publice. Unele dintre acestea continuau acțiuni deja vechi, spre exemplu, campania pentru adoptarea votului universal. Au fost tipărite manifeste pentru mobilizare, iar întruniri publice au avut loc în diferite orașe, pecum Ploiești și București. Subiectele atinse de oratorii socialiști la aceste manifestații erau însă mai extinse. Alte acțiuni au fost împotriva legii meseriilor sau pentru obținerea unei legi privind asigurările sociale, ceea ce s-a și realizat în 1912. De asemenea, a fost criticată „dotația” prințului Carol, nepotul regelui Carol I, au avut loc campanii de protest contra violenței autorităților împotriva țăranilor, a ofițerilor împotriva soldaților.

În pofida prezenței publice mai vizibile a socialiștilor, baza socială a partidului continua să fie limitată. Concentrați asupra orașelor, socialiștii mizau doar pe muncitorii industriali, deși numărul acestora era scăzut. Nu reușeau să pătrundă în mod real în lumea rurală, nici să atragă alte categorii socio-profesionale. Problemele PSD constau în adeziunea scăzută a muncitorilor la organizațiile politice, problemele materiale, în mod explicit lipsa banilor, apatia multor cluburi locale, implicarea acestora doar în timpul alegerilor, ostilitatea autorităților.

Biografiile liderilor socialiști ne arată că exista deja o diversificare apreciabilă în privința originii, pregătirii, orizontului și influenței pe care le aveau militanții socialiști din România înaintea Primului Război Mondial. În același timp, rivalitățile personale între liderii PSDR au fost o realitate în anii de după congresul de constituite a formațiunii. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute dispute a fost între Cristian Racovski și Toma Dragu.

Liderii socialiști considerau că problemele mișcării puteau fi remediate prin apelul la propagandă. Drept urmare, o școală de propagandă socialistă cu durata de trei luni a fost organizată în 1910 de Comitetul Executiv al PSD, cu scopul de a-i pregăti pe activiștii mișcării. Au fost inițiate cursuri de sociologie și economie politică, drept civil, istoria partidelor politice din România, a doctrinelor socialiste, teoria luptei de clasă etc. Între vorbitori s-au regăsit I.C. Frimu, Cristian Racovski, Mihail Gh. Bujor, Ottoi Călin, Ecaterina Arbore, Constantin Graur, Ștefan Gheorghiu, Gheorghe Cristescu, Alecu Constantinescu, Ilie Moscovici etc. Școala a avut însă o existență efemeră.

Ilie Moscovici
Ilie Moscovici

În această perioadă s-au constituit structuri de tineret sau de femei controlate de PSDR. Încă din 1908 funcționa un cerc cultural al ucenicilor, care în 1909 s-a unit cu cercul artistic România muncitoare, adoptând denumirea de Cercul cultural al tineretului. Cercuri asemănătoare au fost înființate și în alte orașe, precum Ploiești, Galați, Iași, Brăila, Craiova, Tulcea, Câmpina, Mărășești etc. În 1910 s-a înființat în București cercul Tineretul muncitor, care după 1912 a încercat să se impună în fața tuturor cercurilor similare din țară, unificându-le și subordonându-le unui Comitet Central. Totodată, în același an avea să apară și o publicație specializată, Foaia tânărului.

Un Cerc feminin s-a creat în 1912 pe lângă clubul social-democrat din București, ulterior înființându-se structuri asemănătoare și în alte orașe, precum Ploiești, Iași, Galați, Botoșani etc. În 1914, Cercul avea să devină autonom, controlat direct de Comitetul Executiv al PSDR.

Sindicatele s-au consolidat și extins în întreprinderile economice particulare. Totodată, a existat o rivalitate – în mediul muncitoresc – între susținătorii mișcării sindicale și cei ai partidului.

Candidați socialiști la alegerile parlamentare, februarie 1914
Candidați socialiști la alegerile parlamentare, februarie 1914

Social-democrații au participat la alegerile pentru Camera Deputaților din 1911 și 1914, precum și la cele locale din București, în 1912. În alegerile din februarie 1911, deși au făcut demersuri pentru a atrage nu doar voturile muncitorilor, ci și pe ale altor categorii nemulțumite de situația politică și economică, socialiștii au înregistrat rezultate foarte slabe. A fost vorba de mai puțin de 1.500 de voturi (dintre care 1.000 în București), din cele aproape 74.000 exprimate. Niciunul dintre cei opt candidați socialiști nu a intrat în Parlament. Rezultate la fel de slabe au fost obținute și la alegerile generale din februarie 1914. La alte alegeri – locale sau parțiale – partidul fie nu a participat, din lipsă de fonduri și pentru că scrutinul se desfășura în zi de lucru, fie candidații săi au obținut foarte puține voturi. PSDR și-a desemnat candidați și la alegerile pentru Constituantă, desfășurate în luna mai 1914. În special liberalii voiau revizuirea Constituției, pentru a pune în practică un program de reforme, mai ales electorală și agrară, potrivit propriei viziuni.

În ansamblu, rezultatele slabe ale social-democraților la alegerile din anii care au precedat Primul Război Mondial se explică prin lipsa resurselor financiare, prin organizarea defectuoasă și propaganda inadecvată. Se adăuga respingerea apriorică a colaborării cu alte partide, refuzul de a face alianțe politice, sintetizată într-o exprimare care amintea de o lozincă liberală, „Cu noi și numai prin noi înșine”. Plecând de la premisa că în România nu exista „un partid burghez înaintat”, delegații Partidului Social-Democrat din România și ai Comisiei Generale a Sindicatelor din România, întruniți la Rusciuk (Ruse de astăzi), în Bulgaria, la 6-7 ianuarie 1911, au decis ca în caz de balotaj la alegeri, în turul al doilea socialiștii și votanții lor să nu dea voturile nimănui.

Câteva publicații socialiste românești din anii 1907-1916

Socialiștii au continuat să acorde o atenție deosebită răspândirii ideilor la care aderau. Cercul de editură socialistă, înființat încă din 1906, și-a continuat și intensificat activitatea. Faptul nu scăpase observatorilor din epocă. Spre exemplu, Nicolae Iorga observa la o ședință a Camerei Deputaților, din 16 decembrie 1909, că România muncitoare vânduse 26.730 de broșuri în anul precedent. Potrivit istoricului ajuns deputat, nicio carte scoasă în limba română nu avusese un asemenea tiraj, nici cele care beneficiaseră de susținere guvernamentală.

Cercul de editură socialistă și-a structurat producția de carte în mai multe „biblioteci”: Biblioteca România muncitoare, Biblioteca poporului, Biblioteca socialistă, cu tiraje variind între 1.500 și 15.000 de exemplare pentru fiecare titlu. Distribuirea publicațiilor socialiste nu era simplă, uneori ziarele, revistele și broșurile fiind confiscate, alteori poșta primind dispoziții să refuze expedierea lor către destinatari.

Din nevoia de a avea o publicație socialistă teoretică, în 1907-1908 a apărut la Iași revista Viitorul social. Ulterior, sediul a fost mutat la București, unde revista a reapărut pentru perioade scurte de timp în 1913-1914 și 1916.

Teodor Iordăchescu, redactor al ziarului „România muncitoare”
Teodor Iordăchescu, redactor al ziarului „România muncitoare”

Ziarul România muncitoare și-a intensificat ritmul de apariție, de câteva ori pe săptămână, începând din octombrie 1913. Publicația a avut și un supliment lunar, Lumea nouă, care își propunea „luminarea maselor” prin știință și artă; din cauza problemelor financiare au apărut doar nouă numere, între martie-noiembrie 1911. Între 7 și 11 septembrie 1914, când au fost publicate trei numere, România Muncitoare și-a schimbat numele în Jos Războiul!, pentru a sublinia orientarea contra marii conflagrații care însângera Europa. La 12 septembrie 1914 a avut loc o nouă schimbare de titlu, în Lupta, iar la 23 septembrie o adăugire, devenind Lupta zilnică, nume sub care a apărut până la 15 august 1916.

În 1915-1916, la Iași, unde exista o numeroasă comunitate evreiască, a apărut o publicație socialistă în limba idiș, uneori și cu articole în limba română, intitulată Der Wecker [Deșteptătorul]. Aceasta continua o altă publicație, cu același titlu, care fusese editată la Iași în 1896. Scriau aici militanți socialiști precum Leon Ghelerter, Max Wexler, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Gheorghiu Bujor etc. Tot la Iași a fost publicată în 1916 revista bilunară Convorbiri sociale, sub coordonarea lui Mihail Gheorghiu Bujor.

N.D. Cocea
N.D. Cocea

Au apărut și alte publicații socialiste (sau de influență socialistă), precum Gazeta funcționarului comercial și Muncitorul căilor ferate, ambele scoase la București, în 1908, cea din urmă suprimată ca urmare a legii Orleanu; Gazeta Poporului, „organ al Partidului Social-Democrat din România”, tipărit la Galați, în 1915-1916. De asemenea, o agendă socialistă au avut revistele Viața socială și Facla, ambele editate de N.D. Cocea, la București, prima în anii 1910-1911, cea de-a doua în 1910-1914 și 1916.

Vezi comentarii

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG