Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (XXXV)


Batalionul Revoluționar Românesc pe străzile Odesei, ianuarie 1918

Batalioanele revoluționare românești, ianuarie-aprilie 1918

Unitățile constituite de Comitetul Militar Revoluționar Român aveau să fie denumite „gărzi roșii române” sau „batalioane revoluționare”. Au existat două asemenea unități, una de infanterie, alta de marină.

Potrivit unor relatări ale celor direct implicați, ideea constituirii unui batalion revoluționar românesc a fost luată la sfârșitul lunii decembrie 1917, la Odesa, în contextul acutizării conflictului între diverse grupuri politice – bolșevici, menșevici, naționaliști ucraineni etc. – care își disputau orașul și zona înconjurătoare. În vederea organizării, aprovizionării și înarmării, radicalii români au fost ajutați de statul-major al forțelor bolșevice din oraș.

Cazarma batalionului românesc de infanterie era într-un fost liceu din Odesa, ulterior adăugându-se și alte localuri, aflate în apropiere. Alimentele și armamentul pe care autoritățile române le aveau în depozitele din Odesa au fost confiscate – „rechiziționate”, din perspectivă bolșevică – de membrii Comitetului Militar Revoluționar Român și ai batalioanelor românești revoluționare, în folosul gărzilor roșii.

Soldati ruși revoluționari la Odesa
Soldati ruși revoluționari la Odesa

Primul batalion revoluționar român era structurat pe patru companii și 14 plutoane. În primele zile ale existenței sale, în acest batalion au intrat circa 700-800 de voluntari, pentru ca în total în această unitate să fie înscriși 1.082 (sau 1.083) de oameni.

Unele surse îl indică drept comandant al batalionului pe Vasile Popovici, în vreme ce Anatol Crețeanu ocupa poziția de agitator politic. În schimb, unele mărturii arată existența unei conduceri colective a batalionului românesc, cei trei comandanți de companii având drepturi egale. Compania I-a era condusă de H. Cogan, a II-a de locotenentul Ion Munteanu, iar a III-a – compusă îndeosebi din dobrogeni – de Buzino.

Membrii batalionului au fost recrutați – fără o selecție riguroasă – în primul rând dintre muncitorii din fabricile, atelierele și șantierele navale românești dislocate la Odesa sau în alte localități din zonă. Sursele comuniste aveau să facă referire și la țărani ca făcând parte din nucleul inițial al unității. De asemenea, au aderat și soldați din regimentele 10 obuziere și 14 artilerie, evacuați la Odesa, respectiv Novorossiisk, din parcul de aviație evacuat la Odesa, alți militari și marinari români ajunși în sudul Rusiei pentru paza depozitelor românești, pe navele evacuate în porturile rusești, în spitale ca răniți. În același timp erau înregistrați și militari care dezertaseră din Armata Română.

Dintre ofițerii români aflați la Odesa, doar „vreo doi-trei” s-au alăturat batalionului, astfel încât era evidentă lipsa de oameni experimentați, capabili să instruiască și să conducă formațiuni militare pe câmpul de luptă. Batalionul a avut și doi medici, Constantin Dimitriu și Ghiță Pârlea, care ajunseseră la Odesa în 1917, ca însoțitori ai unui tren sanitar, după care rămăseseră la un spital românesc din oraș.

Miting al Batalionului Revoluționar Românesc, Odesa, ianuarie 1918
Miting al Batalionului Revoluționar Românesc, Odesa, ianuarie 1918

Pentru a crește atractivitatea, a fost înființată și o fanfară a batalionului, condusă de locotenentul Marcel Popa, fost șef al fanfarei Regimentului 6 „Mihai Viteazul”, din București. În total, 86 de oameni au urmat timp de câteva săptămâni cursuri pentru a putea cânta în această fanfară. Rolul mobilizator al muzicii era înțeles de conducerea politică, constituirea fanfarei fiind aprobată chiar de Racovski.

Soldații și marinarii aveau uniforme, inclusiv rusești, în vreme ce muncitorii erau în hine civile. Pentru a nu fi confundați cu rușii, românii aveau o banderolă albă la mână. Oamenii erau slab pregătiți. De altfel, nu s-a făcut instrucție în prima lună de existență a unității, nici măcar o ședință de tragere. Nici în privința armamentului lucrurile nu stăteau mai bine, chiar dacă statul major bolșevic din Odesa a pus la dispoziție unele materiale. Fiecare om avea câte o pușcă – Manlicher sau Winchester – și un sac de cartușe. Câteva mitraliere completau puterea de foc a unității.

Cel de-al doilea batalion revoluționar românesc a fost cel de marină (desemnat uneori drept „detașamentul de marină”), în care au intrat mai ales marinari, și s-a constituit în ianuarie 1918. Efectivele au fost mult mai mici, între 200 și 300 de oameni. Și această unitate avea un comitet de conducere, al cărui președinte era Dragomir Spiridon, fost în marina militară română, sau Gheorghe Stroiciu (datele disponibile sunt contradictorii). Comandamentul batalionului revoluționar român de marină avea să se instaleze pe vasul „Durostor”.

În prima fază, gărzile roșii românești au luat parte alături de cele rusești la organizarea de patrule în orașul Odesa, confiscarea alimentelor de la negustori, păzirea depozitelor de armament și a sediilor bolșevice etc. Primul batalion revoluționar s-a implicat în luptele duse de bolșevici contra adversarilor acestora, în special a ucrainenilor, pentru preluarea controlului asupra orașului Odesa, între 13/26-18/31 ianuarie 1918. În timpul acestor confruntări au murit 19 sau 20 de membri ai batalionului românesc, în vreme ce alții au fost răniți. Ulterior românii au luat parte la menținerea controlului asupra orașului, la urmărirea și reținerea celor considerați „contrarevoluționari”, precum și la extinderea controlului bolșevic în împrejurimile Odesei.

Spitalul românesc din Odesa, 1917. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale
Spitalul românesc din Odesa, 1917. Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale

Alte grupuri mici de voluntari români au participat la luptele de la Bahmaci și Darnița, împtrova ucrainenilor, inclusiv la ocuparea Kievului. Subunități din batalioanele revoluționare românești au luat parte, la sfârșitul lunii ianuarie/începutul lunii februarie 1918, alături de forțele bolșevice ruse, la luptele împotriva trupelor române la Tighina/Bender și în zona Vâlcov. De asemenea, 150 de oameni din batalionul de marină au fost trimiși la un moment dat la Sevastopol, unde au fost îmbarcați pe vasele rusești care aveau echipajele descompletate.

Trei companii din batalionul revoluționar românesc de infanterie, totalizând 300 de oameni, au fost trimise pe front la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1918, sub comanda lui Jean Marinescu, împotriva trupele germane și austro-ungare, care avansau în Ucraina. Trupele au mărșăluit mai întâi pe străzile Odesa, cu fanfara în frunte, însoțite de Cristian Rakovski și de alți lideri bolșevici. Încrederea acestora în propriile trupe era scăzută. Forțele bolșevice din zonă se remarcau prin amatorism și dezorganizare, nu exista o comandă eficientă, diversele structuri nu colaborau între ele, nu se știa unde se aflau unitățile. De asemenea, bolșevicii nu cunoșteau puterea inamicului cu care se confruntau.

Cea mai cunoscută luptă între bolșevici și trupele Centralilor, la care au participat și voluntarii români, a avut loc la Slobodka, la 25 februarie/10 martie 1918. Gărzile roșii au fost copleșite, astfel încât s-au retras. Batalionul românesc a suferit pierderi grele în timpul acestei lupte, având circa 60 de morți, între ei numărându-se și I. Munteanu, comandantul celei de-a doua companii. Alte lupte la care a participat unitatea românească s-au desfășurat la Bârzula, Razdelnaia etc., soldate cu noi pierderi.

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG