În ziua de 24 aprilie 2021, Joe Biden a devenit primul președinte american care a recunoscut oficial existența genocidului armean. Ce înseamnă, de fapt, ”a recunoaște” existența genocidului armean? Înainte de orice, o cotitură simbolică dar și o schimbare concretă în materie de educație și percepție. Odată ”recunoscut” genocidul armean va putea fi prezentat și discutat fără rețineri în școli și în intervențiile care angajează personaje oficiale. Evident, situația va irita Turcia, dar nimic nu mai poate opri deschiderea provocată de „recunoașterea” oficială a genocidului.
O declarație oficială a Casei Albe rememorează evenimentele oribile care au dus, cu începere din 24 aprilie 1915, la persecuția, deportarea sau asasinarea a un milion și jumătate de armeni, supuși ai statului imperial otoman. Declarația nu menționează explicit Turcia și se referă la Constantionopol, vechiul nume romano-creștin al Istanbulului. Dincolo de retorica oficială, realitatea istorică a ororilor din 1915, suferința poporului armean și vinovăția statului otoman sunt, astăzi, în afara oricărui dubiu. Ceea ce nu înseamnă că aceleași evenimente au pierdut ceva din complexitatea lor derutantă sau că au încetat să aibă consecințe politice încă active.
Istoria generală a genocidului armean e legată de epoca declinului politico-militaral Imperiului otoman și începe, de fapt, cu problema numeroaselor minorități religioase și etnice ale spațiului turc. După 1890, aspirațiile religioase și naționale ale minorităților încep să se facă simțite iar statul imperial otoman, tot mai nesigur pe propriile puteri, reacționează rapid și brutal. Primul război mondial aduce Imperiul în pragul disoluției și administrația otomană se grăbește să identifice sau să inventeze surse de subversiune, să alimenteze psihoza trădării și să suprime orice posibilă agitație internă.
Represiunea a fost, în mare, anti-creștină și, în această logică, a țintit preponderent armenii, un popor profund creștin și o națiune fondată în jurul bisericii creștine. Ostilitatea otomană nu a fost, deci, strict etnică și nici exclusiv naționalistă. Tensiunile au fost complicate și înteținute de conflictele naționale care compun primul război mondial dar substratul e religios. De altfel, pozițiile moderne, inclusiv recenta declarație de stat americană, denunță perfect argumentat genocidul armean dar suferă de o inconsistență de bază: discreția sau tăcerea în fața persecuției neîncetate a creștinismului în Orient. Milioanele de armeni deportați cu începere din 1915 din Turcia spre Siria și masacrele uriașe ce au urmat izgonirii nu sunt un episod accidental sau neașteptat în Orientul secolului XX. Complicitățile, interesele, naționalismele și religiile comasate în ceea ce se s-a chemat multă vreme ”chestiunea orientală” au explodat în 1915 și au distrus, aproape în întregime, viața lumii creștin-armene dintre frontierele imperiale otomane. E de știut că vinovățiile și implicările discutabile dau un tablou mult mai complicat decît o lasă să se înțeleagă istoria simplificată a genocidului armean. Diverse episoade și faze ale masacrului au surprins în culpă grupuri care aveau să sufere, la rîndul lor, o persecuție masivă. În primul rînd kurzii complici activi la masacru. În cazul lor, răspunderea istorică a fost recunoscută, tîrziu dar explicit, deși politica relațiilor dure cu statul turc pare să fi jucat un rol aici.
În genere, aproape toată posteritatea genocidului armean e politică și scrie, în continuare, o lecție esențială despre condiționările și limitele adevărului istoric. Astfel, persistența problemei genocidului armean nu poate fi dezlipită de politica generală a Orientului Mijlociu. Ambiguitățile și ezitările în fața acestei chestiuni au avut mereu motivații politico-strategice și au ilustrat o realitate incomodă: moralitatea politică e fluctuantă și citește, foarte des, un discurs scris de jocul de putere al zilei.
După 100 de ani de la genocidul armean, Turcia e un stat cheie între Europa și Orientul Mijlociu, un regizor principal în războaiele politico-religioase ale zonei, un membru de bază și imprevizibil al Alianței NATO și o putere de neignorat pentru oricine încearcă să formuleze o linie politică în relațiile cu Rusia. În mare parte, aceste considerente presante au influențat sau au luat locul memoriei istorice a genocidului armean. Nimeni, nici un stat sau organizație multi-statală. nu a refuzat sau acceptat să își declare poziția în problema genocidului armean fără să țină cont de aceste considerente.
Așa de pildă trebuie înțeleasă poziția aparent contradictorie a statului Israelian care nu are o atitudine oficială față de genocidul armean și nici nu pare grăbit să adopte noua linie americană. Turcia e o putere militară mult prea importantă în zonă. Relațiile bune ale Israelului cu Turcia contează și nu pot fi abandonate în favoarea declarațiilor moral-istorice. Chestiunea a rămas în seama istoricilor și a altor intelectuali care dau opinia și liniile morale ale vieții publice. De altfel, e, probabil, mai util să discutăm, în general, de politica genocidului și nu de drepturile neîngrădite ale memoriei istorice. Aproape fără excepție, memoria istorică e problematică și a cedat mereu în fața urgențelor politice sau a intereselor strategice. Cel mai flagrant și dureros caz ne privește direct.
