„În Japonia, America Asiei, te colorezi cum deschizi gura”, observă o gaijin* din Povestiri japoneze pe jumătate visate, Kanashibari, Curtea Veche, 2023, volum semnat de George Moise, acest „vrăjitor care ne colorează lumea cu poveşti senzuale şi misterioase, în timp ce veghează la graniţa dintre realitate şi vis, între duioşie şi înstrăinare” (Irina Georgescu Groza).
Cum e să scrii româneşte în ţara care i-a dat pe Akutagawa, Mishima şi Kawabata, numai autorul nostru, stabilit de ani buni în Ţara Soarelui-Răsare, ştie (iar Florin Iaru intuieşte: „ca un altoi de trandafir japonez pe o salcie”, după ce că „povestirile lui preiau scepticismul european şi-l vâră în sticla formalismului japonez”, drept care volumul „se citeşte tacticos, cu lungi pauze de contemplaţie interioară, ca înaintea unui seppuku”); fiecare din cele 10 povestiri mai întinse, dar şi cele Şapte proze ultrascurte, constituie un posibil răspuns. Ce m-a cucerit pe mine e acel ceremonial al naraţiunii, în care fiecare frază-i „ciocănită calm” asemenea lamelor de fierăstrău (din „Fierăstrăul de păpuşi”), deschiderile fiind tăiate cu mişcări iuţi (ca-n această secvenţă din „Provizoriu”: „Ochii i-au alunecat însă în hăul căscat între ţesătură şi piele, până la capăt, spre sânul ei, ascuns în culcuşul cald ca un pui de sălbăticiune”, care mi-a amintit de „Pe covorul de frunze luminate de lună” din romanul lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător), iar textul asamblat cu răbdare de ceasornicar, piesă cu piesă (uneori, aceeaşi, întoarsă pe toate părţile), la care se adaugă… „mirarea, starea naturală a sufletului japonez”. Exemplară, în acest sens, este „Momoka”, mult prea subtilă ca să pot rezuma aici cele două vieţi paralele, a mamei şi a fiicei (vai! ce început în forţă: „După o sută de zile de la moartea mamei, a cerut să i se facă un nud”); îngăduie-mi-se s-o fac totuşi cu cuvintele autorului, pornind de la un detaliu: „Un tors de femeie, semiprofil din spate, cu umerii aduşi puţin înainte, gâtul vag încordat, braţele îndepărtate în spate şi… atât. Mâna care desenase, după ce hrănise cu zgârcenie ochiul privitorului cu bustul rotund şi greu, închisese restul poveştii dincolo de ramă”; apoi o frază scurtă ca o trapă: „Cum poate năvăli aşa de mult trecut printr-o ramă aşa de mică?”; şi tot aşa, pas cu pas, dezvelind nu atât un corp de femeie („În desen, nu era soţia lui goală, era soţia lui liberă. Femeia lui luase o formă pe care el nu putuse niciodată să i-o dea, era fericită cum el nu va reuşi niciodată să o facă”), cât un mister împărtăşit între mamă şi fiică, şi care ajunge după 25 de ani la iubitul de-o noapte al mamei, tatăl femeii pictate („Privit de aproape, desenul părea viu. Autoarea prinsese în jocul cărbunelui nu doar zbaterea unei clipe, ci tot suflul acesteia. (…) Pe verso, ca o semnătură scrisă în grabă, stătea dedicaţia: Pentru Momoka, cu toată dragostea. (…) Două veşti despre viaţă şi moarte, ca două păsări, una albă, una neagră, i s-au aşezat pe inima greu încercată în ultimele două zile. «Momoka» se dusese de curând. «Momoka» avea o fiică pe care o chema Momoka”), cea care „nu comandase desenul întâmplător (...) Asemănarea uimitoare cu mama ei era singura cale prin care putea afla răspunsurile”. Aşa funcţionează întreaga proză a lui George Moise, în orizonturi care se deschid succesiv – ca să nu-ţi scape nici un detaliu, trebuie citită cu încetinitorul.
Şi această (posibilă) definiţie a perfecţiunii ce putea fi scrisă doar în Ţara Soarelui-Răsare: „Cu razele de soare măsori cel mai bine, zice meşterul [de fierăstraie] mijind ochii după cea mai delicată curbură,cea mai neînsemnată îndoitură în care lumina s-ar împiedica în alunecarea ei pe luciul lamei”! (Nimic nu împiedică lectura cărţii, de la un capăt la altul… Chapeau, maître!)
11 februarie ’24
________
*în Japonia, persoană de origine străină
