Gheorghe Cojocaru: „Printre actele fondatoare ale Republicii Moldova de astăzi, Declarația de Suveranitate adoptată de fostul Soviet Suprem al RSS Moldova la 23 iunie 1990 ocupă un loc de frunte, având o semnificație profundă pentru evoluția sa de la o republică sovietică unională la un stat independent, subiect al dreptului internațional. Dintr-o perspectivă istorică, Declarația de Suveranitate, votată trei decenii în urmă, avea la bază setea de libertate a militanților cunoscuți și anonimi ai rezistenței antisovietice, fiind inspirată din documentele programatice ale mișcării de emancipare democratică și națională din perioada perestroikăi lui Mihail Gorbaciov.”
Europa Liberă: Actualul stăpân al Kremlinului a declarat că destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. Declanșatorul acelei destrămări se consideră Gorbaciov cu perestroika. În toată lumea, Gorbaciov a avut susținători și adversari, inclusiv la Chișinăul de atunci, unde, ne amintim, luase amploare o largă mișcare de emancipare națională, înveșmântată cumva în sprijinirea lui Gorbaciov sau dimpotrivă. Această mișcare reușise să acrediteze ideea oportunității trecerii la limba de stat cu alfabet latin. Până la urmă, adoptarea acelei Declarații de Suveranitate ce a fost: un act accidental, o decizie inevitabilă pe valul acestei perestroici? Cum calificați Dvs.?
Republica Moldova era a șasea la număr dintre republicile naționale unionale care își declara suveranitatea
Gheorghe Cojocaru: „După adoptarea legilor lingvistice în 1989, în februarie-martie 1990, să amintim, au avut loc primele alegeri postbelice legislative la care au participat nu numai reprezentanții fostului Partid Comunist, ci și ai unor organizații apărute pe valul perestroikăi, ca, de exemplu, Frontul Popular din Moldova, organizații care au pledat pentru umplerea drepturilor suverane, declarate de Constituția sovietică, cu un conținut real. În întreaga Uniune Sovietică, în toate republicile naționale lua avânt o largă mișcare sub lozinca suveranității de stat, o mișcare intrată în istorie sub denumirea de paradă a suveranităților. După ce Federația Rusă adoptase la 12 iunie Declarația Suveranității de stat, Republica Moldova era a șasea la număr dintre republicile naționale unionale care își declara suveranitatea, înaintea Ucrainei sovietice, iar votul covârșitor al membrilor acelui ultim Soviet Suprem de la Chișinău în favoarea Declarației de Suveranitate confirmă că acest act n-a fost un accident, o decizie impusă cumva, ci o expresie a voinței populare.”
Europa Liberă: Folosind limbajul metaforic, unii spun că Declarația de Suveranitate a fost ca și un camerton. Din perspectiva zilei de azi, ce urmă a lăsat acest act politico-juridic în istoria recentă a Republicii Moldova? Se conduc oare orchestranții de astăzi de camertonul de acum 30 de ani?
Gheorghe Cojocaru: „Fără îndoială, Declarația era un prim pas spre un alt edificiu de stat și civic, de tip occidental. Prevederile Declarației stabileau un cadru democratic pentru construcția de stat în Republica Moldova, consfințeau separația puterilor în stat, supremația legilor naționale asupra celor panunionale, transferul puterii de la partidul-stat la instituția supremă legislativă. Suveranitatea trebuia afirmată în cadrul unei Comunități a Statelor Suverane, care, în acele circumstanțe, trebuia să ia locul fostei Uniuni Sovietice.
Toate aceste principii au servit la apărarea drepturilor suverane ale Republicii Moldova, în condițiile în care Declarația sa de Suveranitate n-a fost recunoscută de centrul panunional și a fost boicotată puternic de forțe ostile separatiste din interior. Obiectivele și principiile enunțate în textul Declarației, ca și în Avizul asupra consecințelor Pactului Molotov-Ribbentrop, adoptat în aceeași zi de 23 iunie 1990, vor fi aprofundate în Declarația de Independență a Republicii Moldova, adoptată peste un an, la 27 august 1991.”
