„Atunci i-am spus că de obicei căutam între pagini urme de pâine, firimituri, bucăţele de coajă, pentru că o carte care se citeşte ronţăind era, fără îndoială, una bună” – iată o formidabilă definiţie a lecturilor de calitate, desprinsă din romanul-cult al italianului Gianfranco Calligarich (n. 1947), Ultima vară în oraş, Polirom, 2021, „o capodoperă care a rezistat în chip magic vreme de patruzeci de ani, fără nici un fel de publicitate, doar prin intermediul anticarilor şi prin ponturi transmise de la un cititor la altul” (Il Quotidiano del Sud).
Nici gând să povestesc, în cele ce urmează, trama cărţii – suficient să pun în ecuaţie două fragmente definitorii – primul: „Într-o clipă am fost copleşit de o avalanşă de emoţii uitate, de amintiri din viaţa mea cu ea în ultima vară a vieţii mele. N-am spus nimic altceva şi a tăcut şi ea, dar probabil că se gândea la aceleaşi lucruri, pentru că atunci când, întâmplător, mâinile noastre s-au atins, au rămas prinse una de alta. Mâna ei într-a mea era foarte mică şi foarte rece. În jurul nostru oamenii nu mai aveau chipuri şi umblau cu o pată de culoare deschisă deasupra umerilor”, şi cel de-al doilea: „Simţeam că e a mea. N-o simţisem niciodată atât de a mea ca acum, când era a altuia. Ce ghinion! Ştiam ce înseamnă asta: că putea să-mi aparţină doar fiind a altuia. Când şi ea era o rămăşiţă. A început să plângă tăcut. (…) N-am spus nimic. Eram prea bătrâni, era prea târziu, totul mersese prea rău”. Se-nţelege că-i o poveste de dragoste, ratată din vina amânduror tineri (trecut totuşi de 30, el – fără să-şi fi făcut un rost în viaţă), în-un oraş – Roma, desigur – al tuturor eşecurilor, de-a dreptul ucigaş pentru unii (cel mai bun prieten – y compris de pahar – al protagonistului, Graziano Castelvecchio se aruncă în gol!), despre care Viola spune sec: „Oraşul a luat-o razna”. (Deloc întâmplător, se face trimitere, la un moment dat, la poemul lui Kavafis, Oraşul, în care versul: „Orașul te va urma: pe-aceleași străzi te vei roti” sună ca o condamnare.) Iar ca ultim rafinament al romanului în care primul volum din saga lui Proust, În partea dinspre Swan, se pomeneşte când pe bancheta de spate a maşinii, când în mâinile Ariannei, şi sfârşitul naraţiunii e anticipat de-un alt roman aflat în valiza lui Leo, şi anume Martin Eden, care valiză (ticsită cu cărţi, „altfel n-ar fi servit scopului meu”) îl va trage literalmente la fund. „Atâta tot”.
Dar ce final maiestuos, pentru a ieşi din carte & viaţă: „Mă gândesc că totul se îndreaptă spre mare. Marea care primeşte totul, toate lucrurile care n-au reuşit niciodată să se nască, toate lucrurile moarte pentru totdeauna”.
14 februarie ’22
